Biserica i-a numit „Sfinți doctori fără de arginți” pe fericiții, bineplăcuții lui Dumnezeu și făcătorii de minuni Cosma și Damian din Arabia, Cosma și Damian din Asia Mică, Chir și Ioan, Talaleu, Cosma și Damian din Roma, Ermolae, Pantelimon, Anichit și Fotie, Diomid, Luca, Arhiepiscopul Crimei, Epictet și Astion etc. Despre viața, minunile, vindecările și pătimirile lor găsim relatări în sinaxare. Din acestea citim că, după porunca Evangheliei, unii dintre acești mari sfinți au cutreierat orașele și satele, propovăduind pe Hristos și vindecând pe cei bolnavi. Din iubire fierbinte faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ei nu luau niciodată plată pentru serviciile lor, respectând porunca Mântuitorului Hristos Care a spus: „În dar aţi luat, în dar să daţi” (Mt. 10, 8). Ca urmare a acestor minunate fapte, lumea i-a supranumit „doctori fără de arginți”.
Deoarece vindecarea era dată nu atât de medicamentele prescrise, cât de rugăciunea lor fierbinte către Dumnezeu, singura lor plată modică era ca cel tămăduit să îmbrățișeze adevărata credință în Hristos Domnul. Pentru credința puternică și smerenia lor adâncă, dar și pentru modul în care au înțeles, au trăit și au transpus în fapte învățătura evanghelică, Dumnezeu i-a învrednicit de darul de a face minuni. Cei ce-i întâlneau pe sfinții lui Dumnezeu se converteau la creștinism, primind și tămăduirea sufletului, alături de cea trupului.
În timpul tratamentului, unii dintre acești sfinți tămăduitori îi primeau pe cei atinși de felurite boli în casa lor, cu toată dragostea, iar pe cei imobilizați la pat, ei înșiși îi purtau pe umerii lor, căutând să le vindece toată neputința și durerea.
Alături de tratamentul și îngrijirea medicală, Sfinții Doctori fără de arginți recomandau bolnavilor să se nevoiască în rugăciune și în pocăință. Pe lângă consultațiile medicale, feluritele vindecări și izgoniri de duhuri necurate, ei răspândeau mai ales învățătura lui Hristos și vegheau necontenit ca toți creștinii convertiți să calce drept, după cuvântul Evangheliei și să nu apostazieze. Această misiune le-a adus în cele din urmă și moarte martirică.
Din Viețile Sfinților aflăm că, atunci când săvârșeau tămăduiri, se adresau celor bolnavi: „Nu numai mâinile punem peste voi, căci cu puterea noastră nimic nu putem face. Toate le lucrează prin noi tăria cea atotputernică a lui Hristos, Unul adevăratul Dumnezeu, în Care, de veți crede cu neîndoială, îndată veți fi sănătoși”.
Mare e în fața lui Dumnezeu medicul credincios, competent și iubitor de oameni
Printre învățăturile sale mântuitoare pe care ni le îmbie să ni le însușim și să le transpunem în fapte, Sfânta Scriptură face referire și la respectul pe care îl datorăm medicilor. Astfel, în cartea Înțelepciunii lui Isus Sirah (cap. 38, 1) stă scris: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul”; „Şi doctorului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, căci şi de el ai trebuinţă. Că este vreme când şi în mâinile lui este miros de bună mireasmă” (Is. Sir. 38, 12-13).Este o misiune mare, de maximă importanță, nobilă și sfântă aceea de a fi medic, de a ajuta la menținerea vieții și la sporirea ei, de a alina durerea și de a tămădui suferința. Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre marii luminători ai Bisericii, numește medicina „artă”, care ni s-a dat de către Dumnezeu, spre ajutor, căci ea ajută, atât cât se poate, pe bolnavi:„Fiecare artă ne-a fost dată de Dumnezeu ca ajutor pentru natura noastră slabă. Spre exemplu: agricultura ne-a fost dată întrucât cele ce cresc de la sine din pământ nu sunt îndeajuns pentru satisfacerea nevoilor noastre; apoi, arta țesutului, fiindcă purtarea îmbrăcămintei este necesară și pentru bună-cuviință și pentru apărarea de influența dăunătoare a aerului; și arhitectura (zidăria) la fel, și tot astfel și arta medicală. Deoarece corpul nostru, din cauza slăbiciunii lui, este supus la diferite influenţe păgubitoare, parte venind din afară, parte născute dinăuntru, prin mâncăruri, şi suferă, când din cauza abundenţei, când din lipsă, de aceea ni s-a dat de către Dumnezeu, conducătorul vieţii noastre întregi, arta medicală, ca un model pentru vindecarea sufletului, pentru ca prin ea să se taie ceea ce este de prisos şi să se adauge ceea ce este de nevoie. Căci, precum n-am fi avut nevoie de inventarea şi munca agriculturii, dacă am fi rămas în paradisul desfătării, la fel n-am avea nevoie de nici un ajutor medical pentru înlăturarea durerilor, dacă am fi rămas liberi de orice durere, aşa cum ne era dat după creare, înainte de cădere”. (Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, Î. 55, R. I, PSB, vol. 18, p. 296-297). Uriașa responsabilitate, greutatea misiei dar și cinstea și prețuirea de care se bucură cei care au răspuns chemării lui Dumnezeu pentru a îmbrățișa această artă au fost evocate succint de către același Sfânt Părinte: „Toţi cei care vă îndeletniciţi cu medicina ştiţi că chemarea voastră înseamnă grija faţă de om. Şi mi se pare că cel care pune ştiinţa aceasta înaintea tuturor celorlalte îndeletniciri, cărora îşi poate închina omul râvna, şi-a găsit judecata cuvenită şi nu s-a depărtat de ceea ce trebuie crezut; în schimb e tot atât de adevărat că de lucrul cel mai preţios dintre toate, care este viaţa, îţi vine greu să fugi ca de ceva dureros atunci când nu poţi reda cuiva sănătatea”. (Epistola 189, PSB, 12, p. 183).
În scrierile Spiritualității Ortodoxe mai vechi sau mai noi, ni se subliniază că este mare în fața lui Dumnezeu medicul credincios, fără de arginți, cu inimă primitoare și iubitor de oameni. Astfel, marelui Avvă și eremit egiptean Antonie cel Mare († 356) i s-a descoperit de la Dumnezeu în pustiu următorul lucru: „În oraș, există cineva asemenea ție, un medic care dăruiește din prisosul științei sale celor nevoiași și care cântă în fiecare zi Trisaghionul (cântarea «Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de moarte, miluiește-ne pe noi» -n.n.) împreună cu îngerii”. (Patericul sau Apoftegmele Părinților din pustiu, Trad. de Cristian Bădiliță, Edit. Polirom, Iași, 2007, p. 49). Se prea poate ca de aici să fie inspirată și acea sintagmă prin care credincioșii noștri îi numesc pe medicii buni, de vocație, competenți, animați de iubire, care știu să le asculte păsurile, să-i înțeleagă, să le explice limpede starea bolii și posibilitățile de vindecare, îngeri în halat alb și mesageri ai vieții, cărora nu se sfiesc a le săruta mâinile prin care Dumnezeu a lucrat vindecarea.
Frământările unui medic priceput, devotat și misionar al lui Hristos
În volumul Patericul secolului XX (traducere de Daniela Filioreanu, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, s. a., p. 64-65) alcătuit de Klitos Ioannidis, ni se istorisesc frământările unui medic pătruns de credință și de dragoste creștină, care, fiind un foarte bun specialist, medic priceput și devotat, dorea să devină, printre studenții săi, și un bun misionar al credinței creștine. Astfel, medicul la care se face referire, Gheorgos Papazahos, era – așa cum am amintit și mai sus – și profesor universitar la Facultatea de Medicină, Universitatea din Atena, Grecia. În dialogul cu interlocutorul său, Klitos Ioannidis, el îi menționează despre una din convorbirile cu duhovnicul său – Părintelui Porfirie Bairaktaris(† 1991) – părinte duhovnicesc din Grecia, recunoscut și ca mare vizionar, încărcat de darurile Duhului Sfânt. Dialogul a decurs astfel:
„— La Universitate predau cardiografia ca disciplină opțională. Deoarece cardiografia prezintă un interes deosebit, fiind practicată de toți cardiologii, nu sunt studenți care să nu vrea să urmeze acest curs. Astfel, de cele mai multe ori, amfiteatrul este plin de studenți. Le mai spun glume, anecdote, râdem împreună, îi iubesc, mă iubesc și ei – pe scurt, avem o relație cordială.
Astfel, de multe ori îmi venea în minte o idee pe care, în cele din urmă, i-am mărturisit-o părintelui Porfirie ca pe o dilemă de-a mea:
— Părinte, copiilor acestora le vorbesc ore întregi despre cardiografie. Ei primesc orice-aș spune eu. Și dacă-i iubesc și ei mă iubesc pe mine. În afară de cardiografie, pe care o vor folosi câți ani … – douăzeci, treizeci, patruzeci, haide, cincizeci de ani de medicină – n-aș putea să le vorbesc și despre ceva duhovnicesc, ce durează o veșnicie? Să le spun să-L iubească pe Hristos, să se mărturisească, să se împărtășească și să se ducă la biserică … Desigur, pe mine Universitatea mă plătește să predau cardiografia, nu să propovăduiesc. Și la urma urmei, poate că unii dintre studenți nu vor să le vorbesc despre asemenea lucruri, sau poate chiar nu cred în Dumnezeu. Dar de ce nu, vreodată, după ce voi termina lecțiile de cardiografie, pe care studenții le aplaudă, așa cum îi aplaud și eu pe ei, n-aș putea să le zic: «faceți un pas și către Hristos» …
Ascultați ce mi-a răspuns părintele Porfirie:
— Și unde este dilema? Când te duci să predai, ești împărtășit?
— Da, părinte, sunt.
— Te împărtășești duminica?
— Mă împărtășesc cu binecuvântarea sfinției voastre.
— Atunci, în amfiteatru intră Însuși Hristos. La ce-ți mai trebuie cuvinte, dacă Îl ai pe Hristos în tine când vorbești la catedră? Lasă-i în pace. Să nu le spui nimic.
Klitos Ioannidis:Iată cum abordează lucrurile un om cu adevărat înduhovnicit, care trăiește prezența lui Hristos …
Medicul Gheorgos Papazahos:Iar prin cuvintele sale, practic m-a determinat să mă duc întotdeauna împărtășit la amfiteatru”.
Fără îndoială că acest medic era mereu pregătit sufletește să primească Sfânta Împărtășanie, de care se îndulcea cu dezlegarea și binecuvântarea duhovnicului său, care era un părinte harismatic. Dacă tot am adusîn atenție și această temă, subliniem că primirea Sfintei Împărtășanii mai des sau mai rar este o problemă nu foarte complicată; o rezolvă și Sfântul Ioan Hrisostom și alți Părinți, al căror răspuns dacă l-am rezuma, ar suna cam așa: Te pregătești des și cum cere Biserica pentru primirea Sfintei Împărtășanii? Atunci împărtășește-te des. Te pregătești rar? Împărtășește-te mai rar. Deci, cu alte cuvinte Sfinții recomandă primirea Sfintei Euharistii după o prealabilă și completă pregătire.
Rugăciunea unui medic pentru pacienții săi
Medicul este cel prin care Bunul Dumnezeu lucrează și dăruiește bolnavului sănătate de cele mai multe ori. Înțeleptul Isus Sirah precizează în cartea sa de înțelepciune că: „şi el (doctorul) se va ruga Domnului, ca să dea odihnă şi sănătate spre viaţă”. (Sir. 38, 14).
Datoria unui medic bun nu se rezumă doar la a diagnostica și a prognostica, la modul cât mai exact, cu mijloacele și metodele cele mai avansate, cât și a înțelege, a asculta, a stabili o relație de încredere cu pacientul și familia sau apropiații acestuia.
Medicul credinciosîși recunoaște limitele și, fără a fi atins de mândrie și autosuficiență, apelează la un ajutor mai presus de puterile sale. Astfel, Hristos îi dăruiește medicului înțelepciune și pricepere, și-i luminează mintea spre descoperirea bolii și aplicarea tratamentului. Medicul credincios, rugător, care-i iubește pe cei suferinzi și-i ajută, apropiindu-se de ei cu dragoste și bunăvoință, Îl interiorizează pe Hristos Care lucrează prin el pentru tămăduirea și mângâierea celui bolnav. Medicul de vocație și de bună credință se angajează solemn în a-și consacra întreaga viață în serviciul umanității și în a exercita această artă cu conștiință și demnitate, considerând sănătatea pacientului ca primul său scop.
Omul fiind bipolar (trup și suflet), aplicarea unui tratament complet trebuie să aibă acțiune atât asupra trupului cât și asupra sufletului. De regulă, medicii creștini iau în calcul acest fapt, fiindcă ei sunt chemați să slujească omul în integritatea sa de persoană cu trup și suflet și nu doar un trup bolnav sau nu un caz ori o boală. Astfel, spre binele bolnavului și vindecarea lui cu celeritate, acesta va fi îndrumat în a urma și un tratament sufletesc. Am întâlnit medici care mărturiseau că, în tratarea pacienților, au aplicat tratament complex, medicamentos, psihoterapeutic, au recomandat mersul la biserică, spovedania, slujbele, Maslul, s-au rugat ca Dumnezeu să-i lumineze pentru a găsi soluțiile optime pentru salvarea și vindecarea celor aflați în suferință, și au văzut efectul pozitiv al rugăciunilor și al Tainei Sfântului Maslu.
Același medic și profesor al Facultății de Medicină din Atena pe care l-am citat în subcapitolul de mai sus, anume Gheorgos Papazahos, neîntrecut căutător al comorilor cerești, care și-a dedicat întreaga activitate celor aflați în suferință, fiindcontinuu preocupat de tămăduirea pacienților încredințați lui, la un moment dat, într-un pelerinaj la Sfântul Munte Athos, l-a întrebat pe un Părinte:
— „Părinte, știu că rugăciunea inimii este o adevărată știință. Cu toate acestea, aș dori să vă întreb ceva, chiar dacă este un lucru naiv. Iertați-mă.
— Da. Întreabă-mă ce vrei.
— Este un lucru binecuvântat să am în buzunarul bluzei albe de la serviciu niște mătănii (albe și ele, ca să nu se observe), iar când merg cu ceilalți doctori pe la bolnavi pentru vizita medicală de fiecare zi, fără să știe doctorii de lângă mine, să spun de câteva ori «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-L pe robul Tău …», robul lui Hristos fiind următorul bolnav care așteaptă să fie consultat? Este un lucru binecuvântat sau este o parodie a rugăciunii inimii, care, în realitate, se face trecând prin anumite stadii, după o pregătire corespunzătoare și durează câteva ore?
Atunci, părintele s-a ridicat iute de pe locul său, m-a privit cu multă insistență și mi-a strigat:
— Ce spui, bre? Este binecuvântarea lui Dumnezeu. Să faci lucrul acesta în continuare. Și seara să te rogi mult. Jumătate de șirag de mătănii de-ale dumitale valorează mai mult decât șase ore de rugăciune de-ale noastre. Dar să fie șirag de o sută de bobițe, nu din acela mic.
Părintele ne-a explicat că rugăciunea inimii este completă pentru că este alcătuită din două părți. Prima parte reprezintă chemarea numelui lui Dumnezeu, «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu», care este o doxologie, prin care Hristos e recunoscut ca Domn și ca Fiu al lui Dumnezeu. Cea de-a doua parte este rugăciunea propriu-zisă: «miluiește-mă pe mine păcătosul». A doua parte trebuie rostită diferit față de prima. Prima parte trebuie rostită rar, în stil doxologic, iar ce-a de-a doua parte o spunem ca pe un plâns. Cuvintele «miluiește-mă pe mine păcătosul» trebuie rostite cu intensitate, implorându-L pe Dumnezeu, pentru ca El să ne poată trimite lacrimi. Dacă ne curg lacrimi din ochi, este semn că suntem cercetați de harul sfânt. Atunci, chiar să nu ținem mătăniile în mână, ajungem să comunicăm cu Dumnezeu”. (Klitos Ioannidis, Patericul secolului XX, p. 191).
Conștient fiind de efectele rugăciunii, Părintele Porfirie Bairaktaris († 1991), ale cărui butade le-am menționat și în subcapitolul anterior, sfătuia în acest fel un medic: „În clipa în care consulți să te rogi lăuntric, spunând: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește pe robul Tău … astfel te vei ruga pentru fiecare suflet pe care Dumnezeu l-a trimis în mâinile tale. Să te rogi fierbinte lăuntric, iar harul lui Dumnezeu va atinge sufletul bolnavului. Toate acestea sunt taine, ceilalți n-ar înțelege nimic din ele, îi vei da medicamente conform științei tale, dar în cele din urmă va fi tămăduit de Hristos. Luând în brațe un copil mic, sau prinzând mâna celui mare, prin rugăciunea ta intensă și fierbinte îndreptată către Hristos, îi atinge harul lui Dumnezeu. Același lucru îl face orice preot în timpul oricărei Taine” (cf. Pr. Todea-Gross Flaviu, Medicul și preotul la căpătâiul suferind, în vol. Medicii și Biserica, vol. I, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 115).
S-au realizat multe studii asupra puterii taumaturgice a rugăciunii săvârșite cu credință, cu smerenie și din tot sufletul și efectele excepționale ale acesteia asupra întregului organism. Așa cum confirmă și recentele cercetări științifice, dacă medicul ar înălța o rugăciune atât pentru ca Dumnezeu să-l lumineze ca să aleagă cel mai bun medicament sau să opereze în modul cel mai înțelept și responsabil, acolo unde intervenția chirurgicală se impune, cât și spre ajutorul și tămăduirea bolnavului, iar acesta din urmă, la rândul său, dacă s-ar ruga fervent pentru sine însuși și însănătoșirea lui, șansele de vindecare ar fi sporite și înmulțite.
sursa: doxologia.ro