Dirijorul Răzvan Rădos a fondat și a condus numeroase formații corale din România, colaborând permanent cu coruri de amatori sau profesioniști. În prezent, este dirijorul a trei coruri din București: Corul de Copii Radio, Corul Canticum Bucharest și Corul Vox Coelestis al Parohiei Iancu Vechi-Mătăsari. Despre vocația de a fi lider, modul în care reușește explorarea muzicilor vocale mai puțin cunoscute și despre starea de rugăciune oferită de cântarea corală bisericească, tânărul dirijor a avut amabilitatea de a ne vorbi într-un scurt interviu. 

Sunteți dirijorul a trei formații corale, cum faceți față?

Uneori, fizic, e greu. E destul de complicată organizarea timpului astfel încât să nu se suprapună proiectele și activitățile celor trei. Dacă discutăm și despre îmbinarea dintre profesional și personal, atunci trebuie să spun că de foarte multe ori răbdarea și susținerea soției mele stau la baza succesului meu.

Sunteți cel mai tânăr dirijor al Corului de Copii Radio. Ce sentimente aveţi când dirijați acest cor?

Corul de Copii Radio este unul dintre cele mai puternice branduri muzicale din România, cu o tra­diție de 75 de ani în excelența corală, cu foarte multe turnee pe diferite continente și cu prezențe intens aplaudate la marile festivaluri muzicale ale lumii. Un astfel de palmares poate intimida un dirijor tânăr. La începutul colaborării, am simțit uneori responsabilitatea ca pe o presiune. Am beneficiat însă de suportul și îndrumarea domnului Voicu Popescu, dirijor al Corului de Copii Radio în perioada 1988-2018, și de susținerea doamnei Magdalena Faur, pianistul corepetitor al Corului de Copii Radio. Astfel, am înțeles mai ușor diferențele psihologice și muzicale și specifi­citățile unui cor de copii în com­parație cu ansamblurile de adulți. De mare ajutor în adaptarea mea mi-au fost și susținerea membrilor Corului de Copii Radio, și disciplina deja cunoscută a mai tinerilor mei colegi.

Cred că a cânta într-un cor presupune permanenta depășire a limitelor și dezvoltarea capa­cită­ților cognitive și sociale ale oamenilor. Atunci când dirijez Corul de Copii Radio încerc să creez un cadru în care fiecare copil să se simtă în siguranță, să poată să se manifeste artistic și să înțe­leagă responsabilitatea perfor­man­ței ca pe o invitație de a-și descoperi calitățile și de a le pune în slujba unui scop înalt, arta corală.

Ați afirmat că vă propuneți, alături de Canticum Bucharest, explorarea muzicilor vocale mai puțin cunoscute și aducerea lor în atenția publicului prin concepții interpretative și scenice inedite.

Corul Canticum a luat naștere ca un ansamblu de tineri dornici să facă performanță în arta corală, dar și să readucă muzica vocală a capella în atenția publicului tânăr. Nu e un secret faptul că după anul 1990 și odată cu ascensiunea genurilor muzicale electronice, muzica corală (ca și cea de cameră) a devenit un gen considerat de nișă în România. În special, publicul tânăr preferă genurile muzicale precum dance, pop, rock etc. și, desigur, acest lucru nu este rău. Cred că este important ca publicul să aibă o paletă cât mai largă de genuri muzicale pe care să le aprecieze, să le asculte cu plă­cere și prin care să se îmbo­gățească spiritual și cultural. Consider că genul coral are suficiente valori și valențe pentru a fi în preferințele publicului.

Pe de altă parte, modul în care se organizează la noi manifestările corale nu ține mereu pasul cu nevoia de expresivitate și de eficiență a omului modern și cu cerințele acustice necesare cântului vocal. Muzica corală face la noi primii pași înspre tehnologiile de amplificare sonoră care încă nu par să îi înțeleagă specificitățile și par­ticularitățile. Școlile componistice sunt axate pe avangardă și pe experiment, iar acest lucru, de altfel lăudabil, îndepărtează genul coral de marele public. Toate aceste aspecte arată că în România arta corală trece printr-o perioadă de tranziție.

În acest context, analizând și căutând soluții pentru a-și atinge scopurile, Corul Canticum propune publicului repertorii și evenimente care combină mai multe stiluri vocale și genuri muzicale, urmărind să ofere spectacole diverse în care să se regăsească oameni diferiți ca vârstă, statut social, niveluri de studii sau nevoi culturale. Astfel, paleta repertorială a corului s-a tot extins, incluzând muzici foarte diferite stilistic, de la colindele nelipsite din repertoriul nici unui cor la prelucrări de jazz, pop sau rock, la folclor și muzică modernă, precum lucrări de Javier Busto sau tineri compozitori români.

Această diversitate presupune uneori căutarea unor tehnici noi de cânt și utilizarea unor sono­rități foarte diferite, chiar în cadrul aceluiași concert, dar și schimbarea amplasamentului coral clasic sau renunțarea la static în favoarea mișcării scenice. Responsabilitatea membrilor corului crește, dar odată cu ea crește și satisfacția lor, iar publicul ne încurajează și ne susține prin pre­zență mare la evenimentele noastre, printr-o comunitate de melomani mereu activă în jurul ansamblului și prin aplauze entuziaste.

Cum se compară experi­ența dirijării unui ansamblu profesionist faţă de cea a conducerii Corului Vox Coelestis al Parohiei Iancu Vechi- Mătăsari?

Corul de Copii Radio se supune de zeci de ani unui program riguros de antrenament care presupune ore și stagii de muncă etapizată, axată pe repertoriu, aptitudini vocale, educație muzicală, adaptare stilistică și multe alte aspecte. Acești copii beneficiază împreună de un program complet de dezvoltare muzicală și culturală și vor avea, atât în plan individual, cât și ca echipă, un bagaj de cunoștințe comun în privința cântului coral, abordarea unor partituri cu problematici muzicale noi și chiar conduita profesională.

Corurile bisericești sunt, prin însăși natura lor, ansambluri în care pot cânta oameni cu pregătiri muzicale diferite și nu greșim dacă le numim coruri de amatori. Însă, în România tindem să considerăm că un ansamblu care are legătură financiară sau tutelară cu o instituție este un ansamblu profesionist, în vreme ce un ansamblu independent financiar și institu­țional este amator. De aici pot rezulta câteva confuzii, spre exemplu aceea că profesioniștii sunt datori să se apropie puțin mai mult de muzică decât amatorii. Mă refer acum la rezolvarea problemelor de tehnică vocală, la înțelegerea diferitelor moduri de interpretare sau la analiza stilistică a muzicilor abordate. Or în realitate, la finalul unui concert bun sau mediocru, sintagmele „cor de amatori” sau „cor de profe­sioniști” nu au prea multă im­­portanță. Contează dacă publicul a trăit o stare frumoasă prin muzică sau nu. Diferențele dintre cele două tipuri de ansambluri vor fi însă vizibile în dificultatea repertoriului, în timpul alocat pregătirii lui și eventual în problemele legate de impostație. Dacă în atelierul unui cor profesionist aspectele tehnice legate de interpretare pot fi discutate și de către membrii ansamblului, în­tr-un ansamblu de amatori aceasta este aproape exclusiv responsabilitatea dirijorului. Conducerea unui cor axat pe un repertoriu preponderent religios presupune pentru dirijor, pe lângă cunoștințele muzicale, și o oarecare apropiere de stilurile muzicii sacre și de hermeneutică. Practic, fiecare tip de ansamblu condus și fiecare gen muzical abordat îi solicită dirijorului noi cunoș­tințe și aptitudini, precum și o pregătire individuală temeinică, iar acest lucru face parte din frumu­sețea vocației de a fi lider.

Cum reușiți să le oferiți credincioșilor starea de rugăciune?

Cred că starea de rugăciune este ceva ce dobândim împreună în biserică, preoți, cor și credin­cioși, în cadrul ritualului comun și nu poate fi generată doar de către cor sau de dirijor. Dacă dirijorul și corul înțeleg impor­tanța și profunzimea acțiunii lor, atunci împreună își pot crea prin muzică o stare specială pe care mai apoi o pot transmite ascultătorilor. De aici și responsabilitatea foarte mare a membrilor corurilor biseri­cești și a dirijorilor. Partea văzută a Liturghiei se bazează pe această comuniune, pe completarea dintre cererile formulate de preoți și răspunsurile oferite de cor în numele comunității de credincioși. Compozitorii își intitulează muzica liturgică „Răspunsurile Sfintei Liturghii”, iar acest lucru cred că merită o atenție deosebită. Cred că cea mai mare provocare pentru cântăreții care oferă răspunsurile la Sfânta Liturghie este trăirea autentică a părților pe care le cântă și crearea legăturilor dintre aceste părți.

Fiecare sunet face parte din­tr-o frază, fiecare frază dintr-un imn, imnurile dintr-o secțiune, iar sec­țiunea din întreg. Un exemplu potrivit mi se pare realizarea conti­nuității dintre „…toată grija cea lumească să o lepădăm” și „Ca pe Îm­păratul tuturor să-L primim…”. Pare că sunt două cântece diferite, dar în realitate e un singur text îm­părțit în două de Vohodul Mare.

 Personal, mă raportez muzical la Liturghie în același fel în care abordez o lucrare vocal-simfonică de mari dimensiuni și încerc ca toate intervențiile corului să fie într-un context, să fie într-o legătură reală atât între ele, cât și cu ceea ce se întâmplă în Altar sau uneori chiar în biserică, între credincioși. În acest fel, Liturghia se prezintă și din perspectivă muzicală ca o formă perfectă, debutând cu ectenii, antifoane și Evanghelie, dezvoltând cu „Imn Heruvic” și culminând, în secțiunea de aur, cu „Pe Tine Te lăudăm”.