Doi sunt ierarhii Bisericii Ortodoxe Române care au participat activ la reuniunile Rugului Aprins: Mitropolitul Bucovinei Tit Simedrea și viitorul Mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală – cel din urmă a fost prezent printre studenții ajunși la Mănăstirea Antim din București în anii ’40 ai secolului trecut.

Fiind o personalitate publică, viața Mitropolitului Antonie Plămădeală (1926-2005) este cunoscută, în general. Există și câteva studii foarte serioase despre marele ierarh. Recomand îndeosebi teza de doctorat a arhid. Alexandru Briciu, publicată cu titlul Mitropolitul Antonie Plămădeală, diplomat creștin. Contribuții la dezvoltarea dialogului teologic internațional (Ed. Andreiana și Ed. ASTRA Museum, Sibiu, 2017) în care vom descoperi bogata activitate a marelui ierarh al Ardealului în problemele relațiilor externe ale Bisericii Ortodoxe Române. Acesta se regăsește astfel între cei câțiva membri importanți ai Rugului Aprins a căror lucrare a fost dedicată explicit dialogului interortodox, interconfesional și cel interreligios: Mitropolitul Tit Simedrea și părintele Andrei Scrima, în special. De altfel, în excelenta sa lucrare, părintele Alexandru Briciu lămurește și problema sensibilă, adesea deformată de neștiu­tori, cea a ecumenismului (p. 514): „Mitropolitul Antonie Plămădeală a fost catalogat drept «ecumenist» și, uneori, criticat pentru aceasta. Prin prezenta cercetare am arătat că el însuși a fost un critic, dar nu din afară, ci din interiorul mișcării ecumenice. Mesajul hristic în jurul căruia s-au organizat instituțiile ecumenice – «Ca toți să fie una» (Ioan 17, 21) – a fost înțeles de ierarhul român în sens autentic ortodox, nu sincretist. Îndepărtarea de acest mesaj, lipsa teologilor din staff și denaturarea misiunii forurilor de la Geneva către acțiuni sociale în detrimentul apropierii Bisericilor au fost sesizate de delegatul Bisericii Ortodoxe Române. Criticile sale au fost auzite în întâlnirile de dialog teologic, dar prea puțin ascultate, fapt ce i-a provocat o dezamăgire pe care nu a ezitat să o mărturisească. «Ecumenismul» său a fost unul autentic ortodox, de mărturisire a dreptei cre­dințe și implicare în dialogul oficial cu repre­zen­tanții altor Biserici și confesiuni creștine fără a tăgădui propria învățătură.”

Începutul parcursului duhovnicesc al Mitropolitului Antonie Plămădeală pornește din studenție. În anii ’40, Leonida Plămădeală, alături de viitorul preot Nicolae Bordașiu și de viitorul monah Roman Braga – cu toții studenți la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București -, alături de alți câțiva studenți la alte facultăți, descoperă Mănăstirea Antim. La invitația lui Sandu Tudor vor frecventa întâlnirile Rugului Aprins și, într-una din zilele săptămânii, vor beneficia de întâlniri speciale dedicate tinerilor. Iată câteva din amintirile Mitropolitului Antonie Plămădeală despre acele timpuri (adunate în volumul „Rugul Aprins”, Editura Mitropoliei Ardealului, Sibiu, 2002): „În anii 1945-1948, în sala bibliotecii Mănăstirii Antim s-au ținut o serie de conferințe legate de acest subiect [mistica ortodoxă – notă M.V.]… Conferințele aveau un caracter teologic cu referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, la Rugăciunea lui Iisus și practicarea acestei rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând cu Sfinții pustiei până la isihasmul Sfântului Nicodim de la Tismana, starețul Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicicovski și starețul Gheorghe de la Cernica. Toate conferințele se țineau în biblioteca Mănăstirii Antim și erau urmate de discuții. În fiecare zi, la biserică, se explicau cele legate de cult” (pp. 172-173).

Ce erau toate acestea, dacă nu forme de catehizare și, totodată, pentru cei care aveau această chemare, modalități de aprofundare a misticii creștine? De altfel, Mitropolitul Antonie Plămădeală a făcut și a preluat, inclusiv în volumul sus-menționat, o panoramare a căutării isihaste românești începând cu Sf. Paisie Velicicovski, continuând cu Sf. Gheor­ghe și Sf. Calinic de la Cernica. Ei bine, un al treilea moment de excepție este tocmai cel determinat de fenomenul Rugului Aprins – în opinia IPS Antonie Plămădeală.

„Rugul Aprins ca mișcare duhovnicească este, de fapt, opera Părintelui Iero­schimonah Daniil Tudor de la Schitul Rarău, ultimul său loc de sihăstrie. Unii dintre cei care au abordat tema n-o spun cu suficientă claritate. Pe undeva se lasă ispitiți de speranța vinovată și deșartă de a trece începuturile Rugului Aprins fie pe seama unui impuls colectiv, fie chiar pe seama lor, a celor ce scriu. Nomina odiosa” (p. 19).

În acest context, reamintim și câteva amănunte biografice ale lui Leonida Plămădeală: a fost tuns în monahism la Mănăstirea Prislop (Hațeg) în ziua de 14 septembrie 1949, de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, avându-l drept naș de călugărie pe pr. Daniil (pe-atunci Aga­thon) Sandu Tudor, în prezența starețului mănăstirii, Pr. Arsenie Boca. Și mai departe: „Mai apoi când, urmărit de Securitate și condamnat în lipsă, voi fi nevoit să fug de la Mănăstirea Prislop, Părintele Daniil mă va adăposti o vreme la Schitul Crasna din Gorj, unde prietenul său, Mitropolitul Firmilian, tocmai îl numise stareț. Eu și de acolo a trebuit să fug peste câteva luni, în nordul Moldovei, la Slatina lui Alexandru Lăpușneanu” (p. 21). Aici, la Mănăstirea Slatina, apoi la Mănăstirea Râșca, avea să slujească monahul Antonie Plămădeală și să-l reîntâlnească pe pr. Daniil, venit la rândul său stareț la Schitul Rarău.

O bună memorie a fenomenelor – mai puțin în ceea ce privește exactitatea temporală, uneori chiar a persoanelor – face ca mărturiile lui Antonie Plămădeală să fie o sursă documentară prețioasă. Cititorii trebuie avertizați însă și în privința câtorva inexactități, generate probabil de trecerea anilor (bună parte dintre aceste pagini despre Rugul Aprins au fost scrise și publicate de mitropolit la o vârstă îna­intată, după 1989). Sunt enumerate drept membri ai Rugului Aprins în volumul Mitropolitului Antonie Plămădeală mai multe personalități care în realitate nu au avut de-a face cu această mișcare duhovnicească: criticul literar Tudor Vianu, poetul Ion Barbu (Dan Barbilian), istoricul de artă și colecționarul Barbu Slătineanu ș.a. Verificări încrucișate demonstrează că aceștia din urmă fie nu au frecventat deloc Antimul Rugului Aprins, fie au fost prezențe pasagere, fie aveau relații personale cu membrii de facto ai grupului, ceea ce a putut genera confuzii – precum poetul și matematicianul Ion Barbu, prieten vechi de-al poetului Sandu Tudor…

Concluziile Mitropolitului Antonie Plămădeală sunt prețioase (p. 35): „Taina Rugului Aprins a fost un Absolut experimentat prin rugăciune, nu una literară, nici una filosofică. Acum, la sfârșit, m-aș întreba și aș propune întrebarea (…): avem în Rugul Aprins elementele constitutive ale unei mișcări duhovnicești care s-ar putea defini prin sine, dincolo de unele asemănări firești cu altele? Și mai departe: avem în Rugul Aprins elementele unei mișcări construite la un moment dat printr-un număr suficient de partici­panți care s-au putut organiza concentric, în jurul unor principii duhovnicești clare și distincte? Și mai departe: am fi îndreptățiți să înscriem momentul Rugului Aprins ca un al treilea moment în istoria spiritualității românești, după momentul paisian de la Neamțu și cel al lui Calinic de la Cernica? Răspunsul meu: avem aceste elemente și această îndreptățire.”

sursa:ziarullumina.ro