Născut într-o familie de mici nobili (Perieţeanu) în anul 1763, părintele Macarie Ieromonahul a fost slujitor al Curţii Domneşti din Bucureşti şi al Mitropoliei Ungrovlahiei începînd cu anii ~1785, după călugăria sa în Athos şi hirotonia sa în capitala Ţării Româneşti. Numele şi l-a luat după Arhimandritul Macarie Dascălul, întîiul traducător în limba română al operelor Sfinţilor Părinţi al obştii Sfîntului Paisie Velicicovschi (care după 1774, venit la Bucureşti ca să tipărească cele 50 de Omilii ale Sfîntului Macarie cel Mare, a fost oprit la Curtea Domnească a Bucureştilor în ascultarea de predicator, pe care şi-a împlinit-o cu rîvnă pînă în 1786, cînd s-a retras la Mănăstirea Cernica).

Aici, la Curtea Domnească, tînărul părinte Macarie a devenit ucenic al lui Constantin Moldoveanul, Protopsaltul Bucureştilor, şi s-a desăvîrşit în tainele muzicii bisericeşti, pe care a iubit-o cu toată fiinţa pînă la moartea sa.

În anul 1804, părintele Macarie Ieromonahul a devenit el însuşi, pentru un an de zile, predicator al Curţii Domneşti, ascultare din care s-a retras în 1805, pentru a studia muzică la Iaşi cu Petru Vyzantie, fostul protopsalt al Patriarhiei de Constantinopol adus de Mitropolitul Veniamin Costachi ca profesor.

După moartea lui Petru Vyzantie în 1808, părintele Macarie s-a întors la Bucureşti, fiind numit egumen al schitului Golgotha de lîngă Tîrgovişte.

La sfîrşitul anului 1814 au fost gata pregătirile pentru adoptarea unei noi notaţii muzicale de către Patriarhia de Constantinopol, după un periplu de mai mult de jumătate de veac în căutarea acesteia, astfel încît această notaţie să poată să redea etosul vechilor cîntări şi să poată să exprime şi valenţe cu care notaţia pe portativ din Apus se putea lăuda de cel puţin un secol. Cei însărcinaţi de către Patriarhia de Constantinopol cu punerea la cale a noului sistem notaţional au fost Arhimandritul Hrysanth de Madyth, Grigorie Lampadarie şi Hurmuz Hartofylax. La începutul lui 1815 au trimis spre mitropolii şi spre celelalte Patriarhii ortodoxe dascăli care să predea notaţia hrysanthică (aşa cum fusese denumită, după numele principalului ei teoretician). Din păcate pentru comisia patriarhală, răspunsurile din teritoriu nu au fost întru totul pozitive, muzicienii trimişi întorcîndu-se la Constantinopol cu mai multe observaţii pertinente, care cereau o altă abordare. Găsirea unui nou sistem, acceptat de toată lumea şi intitulat Noua Metodă, i-a aparţinut lui Hurmuz Hartofylax. Acesta, dimpreună cu Grigorie Lampadarie, s-au ocupat cu alcătuirea a 12 tomuri cu repertoriul minimal al Bisericii Ortodoxe, începînd cu primăvara lui 1816 pînă în Iulie 1817.

Finanţarea şcolilor şi eforturilor adoptării Noii Metode a revenit Curţilor Domneşti de la Bucureşti şi Iaşi. Ca atare, domnitorul Ioan Caragea numeşte pe episcopul Iosif al Argeşului şi pe marii boieri Ioan Moscu şi Dimitrie Polizu ca epitropi ai şcolii de muzică din Constantinopol şi ai celei din Bucureşti la 15 Mai 1816.

Din partea românească au fost chemaţi muzicienii din preajma Curţii Domneşti, între care şi Ieromonahul Macarie, pentru a pune în bună rînduială organizarea unei şcoli pentru Noua Metodă la Bucureşti.

În August 1817, la venirea lui Petru Efesiu în Bucureşti ca profesor al Noii Metode, îl găsim pe Ieromonahul Macarie între studenţii acestuia. În August 1818, părintele Macarie începe traducerea primei lucrări în limba română în această nouă notaţie muzicală – Anastasimatarul lui Petru din Peloponnes.

În Mai 1819, cînd este întronizat Mitropolitul Dionisie Lupu, acesta îl cheamă pe prietenul său, părintele Macarie, să ţină cuvîntul encomiastic la întronizare, iar mai apoi îl numeşte întîi stătător al şcolilor de muzică psaltică al Mitropoliei Ungrovlahiei, iar în 1820 îl numeşte întîi stătător al tipografiei de muzică psaltică în limba română al aceleiaşi mitropolii (tipografie în care, din cauza izbucnirii revoluţiei greceşti, va reuşi abia în 1827 să tipărească un volum de muzică psaltică).

Din cauza începerii revoluţiei greceşti în Februarie 1821, Cuviosul Macarie şi Mitropolitul Dionisie Lupu se retrag la Sibiu. Părintele Macarie a încercat să-şi tipărească o parte din cărţi la Sibiu, dar nu a reuşit. A trebuit să plece la Budapesta, unde a fost găzduit de marele filantrop Athanasie Grabowski (unchiul Sfîntului Andrei Şaguna, mitropolitul de mai apoi al Transilvaniei, şi acesta un mare iubitor de psaltică).

Deşi iniţial i s-a promis sprijin pentru cărţile sale, o parte din clericii greci din Budapesta s-au opus iniţiativei Cuviosului Macarie. Drept urmare, a fost chemat la Viena de către alt filantrop macedo-român – Gheorghe Sina, finanţistul Imperiului Austriac – care i-a finanţat deplasarea şi eforturile tipografice în cursul anului 1822.

La Viena Cuviosul Macarie a tipărit primele cărţi de muzică psaltică în limba română – Anastasimatarul irmologic al lui Petru Lampadarie din Peloponnes, Irmologhionul Catavasier al aceluiaşi Petru din Peloponnes şi Theoreticonul (primul manual de muzică în limba română). A tipărit 500 de exemplare pentru Ţara Românească şi 500 pentru Moldova, din cele 3000 de exemplare din fiecare propuse iniţial. În 1823 s-a întors la Bucureşti cu o mare parte dintre cărţi (o altă parte rămînînd să fie distribuite de către sponsorii săi – casa de comerţ Hagi Pop).

Tot la Viena, care în acea vreme era capitala muzicii europene, întîlnindu-se aici de la ultimele compoziţii apusene pînă la cele mai măiestrite interpretări ale muzicii persane şi arabe, Cuviosul Macarie a luat cunoştinţă cu noutăţile muzicale ale Europei acelui veac. Ucenicul său din Ploieşti, Ioniţă Stoicescu, a povestit unor cunoscuţi despre acestea:

“Dumnealui profesorul [Ioniţă Stoicescu] i-a zis că a aflat de corul pe voci de când era ucenic la Ieromonahul Macarie, care spunea că a auzit acest fel de muzică la papistași, și la Viena și la italieni, și că este muzică frumoasă și îmbietoare; doar că este din alt teoreticon, și nu se potrivește cu canoanele liturghiei răsăritene. [n.ed: Această părere au avut-o preoții și psalții până prin anii 1860-1870, când s-au stabilit norme de cântare liturgică, psaltică și armonică. v. N. Nifon Ploeșteanu, Carte de muzică bisericească, Tip. Gutenberg, Buc., 1902, p. 76-78.] Rușii au luat-o de la nemți și-au meșteșugit-o după vorbele liturgice rusești și-o cântă acum prin unele biserici. Dar nu în toate. Și i-a mai zis că la noi în Biserica Ortodoxă Românească nu o să intre muzica asta străină de duhul ortodox. Dumnealui judecătorul, care se arăta foarte însuflețit de muzica lui popa rusu [care adusese în Bucureştii acelor ani un cor pe voci], s-a uitat lung la profesor; și nu i-a mai zis altceva.” [cf. N. Debie – O cronică ploieşteană. Muzica în viaţa oraşului Ploieşti. Cartea 1 – Psalţi şi lăutari, 1825-1865, editura “PLOIEȘTI-MILENIUL III”, 2006, p. 136]

La întoarcerea la Bucureşti Cuviosul Macarie a primit o nouă ascultare de la prietenul său, Sfîntul Mitropolit Grigorie Dascălul (1765-1834), aceea de a deveni eforul (superiorul) şcolilor de psaltică din întreaga Mitropolie a Ungrovlahiei. Prima generaţie de absolvenţi ai acestei şcoli a plecat în marile oraşe ale Ţării Româneşti (Craiova, Buzău, Rîmnicu Vâlcea, Câmpulung Muscel, Ploieşti) în vara lui 1825. A supravegheat bunul mers al şcolii pînă în 1827, cînd a început un proiect editorial unic în lumea ortodoxă, acela al publicării cîntărilor fundamentale pentru utreniile privegherilor de peste an.

În urma succesului şcolii sale de la Bucureşti, în 1828 Cuviosul Macarie este adus profesor de muzică la Iaşi, fiind numit egumen al Mănăstirii Bârnova, însă începutul războiului ruso-turc din 1828 a oprit orice demers în direcţia întemeierii unei şcoli de muzică a Mitropoliei Moldovei.

În Aprilie 1831, Cuviosul Macarie se retrage la Mănăstirea Neamţ, unde, pînă în 1834, îşi definitivează opera muzicală, terminînd marele corpus al Irmologhionului Calofonicon şi alte comori muzicale româneşti. În Mănăstirea Neamţ exista deja una din cele mai mari şcoli de muzică din întreaga Biserică Ortodoxă, întemeiată de către Sfîntul Paisie Velicicovschi după venirea sa la Dragomirna în 1763. Primul profesor al acestei şcoli de muzică a fost Ioniţă Haşdeu/Hâjdău din Suceava (ucenic al psaltului aromân Anastasie Rapsaniotul, la Iaşi, între 1750-1753), călugărit sub numele de Iosif Monahul în Mănăstirea Neamţ în 1785. Pînă la săvîrşirea sa în 1813, părintele Iosif a fost dascălul mai multor generaţii de psalţi, între care filele manuscriselor au reţinut numele cîtorva compozitori şi traducători: Mihalache Moldoveanul (Protopsaltul Ţării Româneşti), Schimonahul Zosima, Ieromonahul Dionisie, Ieromonahul Calinic, Ieromonahul Visarion şi mulţi alţii, psalţi cu viaţă sfîntă.

Prin venirea la Mănăstirea Neamţ, Cuviosul Macarie Ieromonahul a găsit răgazul definitivării unor proiecte începute cu cîteva decenii înainte (o versiune finală a unui Calofonicon românesc, mai multe exegeze din vechile notaţii ale unor compoziţii proprii – precum Ceasurile Naşterii şi ale Botezului, cîteva mathimi şi heruvice – sau ale altor compozitori români mai vechi – precum Cuv. Filothei Jipa, cu al său Canon al Floriilor şi mai multe stihiri din Psaltichia sa din 1713, etc).

În 1834 a fost chemat de către Sf. Grigorie Dascălul, mitropolitul Ţării Româneşti (căruia ruşii îi interziseseră să intre în Bucureşti şi conducea întreaga mitropolie din Mănăstirea Căldăruşani), să vină la M. Căldăruşani şi să preia proiectul retipăririi Vieţilor Sfinţilor de la Mănăstirea Neamţ (1807-1814) într-un nou format. Cuviosul Macarie se duce la Căldăruşani şi în Decembrie 1834 termină de pregătit tiparul, ediţia Vieţilor Sfinţilor de la Căldăruşani fiind încheiată în 1836. Tot la Căldăruşani a reeditat în 1835 şi “Oglinda omului din lăuntru”, după ediţia de la Mănăstirea Neamţ (tradusă şi publicată anterior la cererea Mitropolitului Veniamin Costachi – mulţumesc doamnei Elena Chiaburu pentru completare).

În Noiembrie 1835 a fost chemat la Buzău de Episcopul Chesarie să tipărească un Prohod, carte pe care o finalizează în Februarie 1836. Rămîne la Buzău pînă în luna August, făcînd cursuri de muzică cu seminariştii nou întemeiatului seminar (între care cel mai cunoscut elev al său din acea epocă este Sfîntul Iosif Naniescu).

În August 1836 s-a îmbolnăvit grav (un accident vascular cerebral) şi în mai puţin de două săptămîni, la sfîrşitul aceleiaşi luni, s-a săvîrşit, la vîrsta de 73 de ani, sub îngrijirea Monahiei Iustina, sora sa după trup, care îl adusese la Mănăstirea Viforîta de lîngă Tîrgovişte.

Cuviosul Macarie Ieromonahul a fost unul din cei mai inspiraţi muzicieni români. Opera sa muzicală şi omiletică a rămas, în cea mai mare parte, în manuscrise, în uriaşa sa bibliotecă, publicarea ei fiind un proiect în desfăşurare la Mănăstirea Petru Vodă. Să avem parte de rugăciunile sale!

sursa:manastireapetruvoda