Numele de Dimitrie (varianta cu iz bisericesc) sau Dumitru (varianta populara) mosteneste pe anticul Demétrios, si spune si el despre capacitatea de preluare, de pastrare si de primenire a crestinismului, care-si insuseste si adauga tot ceea ce avea bun lumea veche. Dumitru este, alaturi de alte cateva, unul dintre acele nume cu mare folosinta pana relativ de curand la romani, pe care si-l poate afla mai fiecare in genealogia apropiata, asadar fara sa rascoleasca prea mult. Din pacate, astazi sunt tot mai putini cei care pun copiilor sau finilor lor acest nume, cu rezonanta placut aspra, atat de barbateasca.

Numele de Dumitru mi-l evoca instantaneu pe parintele Dumitru Staniloae, una dintre rodirile cele mai minunate cu care a binecuvantat Dumnezeu pamantul romanesc, binecuvantare destul de ignorata, raportat la plinatatea ei. Va trece o vreme mai indelungata sau mai scurta (lucrul acesta nu are importanta absoluta, Dumnezeu va veghea asupra lui) si, atunci cand timpul se va plini, parintelui i se va recunoaste, probabil, adaugarea la salba de Sfinti Dimitrie care impodobeste Biserica.

Poate ar trebui amintit si faptul ca, datorita tocmai desei folosinte, acest nume, diminutivat, a devenit acela al unui personaj creat de Ion Luca Caragiale, ajuns aproape legendar si considerat de multi reprezentativ pentru arealul mic burghez bucuresteano-ploiestean (sau chiar „regatean”): Mitica!

Sfantul militar

Ca si in cazul Sfantului Gheorghe, pentru Sfantul Dimitrie domina reprezentarea in chip de cavaler. Lucrul acesta este evident si in cazul icoanelor taranesti.

De altfel, Sfantul Dimitrie face pereche buna cu Sfantul Gheorghe. In rugaciunile de invocare ale Bisericii noastre ei sunt intotdeauna pomeniti impreuna, in capul cetei marilor mucenici. Si adevarul este ca multe sunt asemanarile dintre ei. Amandoi au trait in aceeasi perioada istorica (la sfarsitul veacului al III-lea si inceputul celui de-al IV-lea), amandoi au fost de foarte tineri capetenii militare apreciate, amandoi s-au afirmat prin curaj si marturisire fara preget a credintei lor, suportand martiriul in timpul aceleiasi perioade de mare prigoana anticrestina, datorata imparatilor (augustilor) Diocletian si Maximian, amandoi se bucura de o mare cinstire, atat din partea Bisericii (avand prevazute de tipic sarbatori cu polieleu sau, in limbaj comun, „cu rosu in calendar”), cat si, ca urmare, din partea poporului credincios. Si asta cu toate ca, practic, despre nici unul dintre ei nu avem prea multe detalii privitoare la viata traita.

Tot pereche apar adesea reprezentati cei doi sfinti si in icoane. Pe peretii bisericilor ei stau in fruntea cetei de Sfinti militari, in registrul care le este destinat in absida dreapta. Cand apar numai ei intr-o icoana, sunt contopiti intr-o cavalcada infratita. In icoanele cu mai multe scene si cu mai multi sfinti sunt reprezentati in partea de jos, calare, in lupta cu vrajmasi mai degraba spirituali. In cazul acesta, ei par sa vina unul in intampinarea celuilalt, fiecare aducandu-si propria biruinta intru Hristos, transformandu-le intr-una singura. Calul Sfantului Gheorghe este alb, iar cel al Sfantului Dimitrie roib. Daca Sfantul Gheorghe invingea pe balaur, salvand pe fata de imparat, sulita Sfantului Dimitrie strapunge o fiinta umana. Conform prevederilor erminiilor, cel reprezentat este imparatul Maximian, persecutorul direct al Sfantului Dimitrie.

Legendele populare sunt putine in cazul Sfantului Dumitru si par in general contaminate cu elemente din viata Sfantului Dimitrie Basarabov. Caci acesta din urma a fost pentru un timp cioban, acestuia i s-a aflat trupul nestricat. Razbate din relatarile taranesti o constiinta evidenta a taranului in legatura cu extraordinara curatie sufleteasca a sfantului si, ca urmare fireasca, a unei familiaritati aproape copilaresti cu Dumnezeu. Aceste situari ii dau puteri exceptionale, cum ar fi vederea in duh si mersul pe ape, ambele roade si ale unei credinte puternice.

Mucenicul Dimitrie, capul toamnei

In popor, ceea ce se incepe la Sfantul Gheorghe se sfarseste toamna la Sfantul Dumitru, intru asteptarea hibernala a unui nou inceput. Tocmelile sezoniere indeosebi. Daca Sfantul Gheorghe este considerat capul primaverii, Sfantul Dimitrie este capul toamnei. Marea de flori de la Sfantul Gheorghe isi revarsa roadele la Sfantul Dumitru. Cum spune o legenda din Banat, ei isi trec unul altuia cheile vremii, primavara si, respectiv, toamna. Intre aceste doua capete se petrec lucrari si asteptari, cu alte cuvinte, se traiesc nadejdi si se deapana povesti.

Ca multe altele, neprevazute anume de randuiala Bisericii, si sarbatoarea de Sfantul Dumitru beneficiaza in popor de Mosi, de o pomenire mai atenta a mortilor. Mai mult chiar, in unele parti, Mosii de Sfantul Dumitru sunt printre cei mai importanti. Legatura cat mai continua si mai puternic marcata a celor vii cu cei morti, comunicarea dintre cele doua lumi, este extrem de apropiata taranului roman.

Fenomenul cel mai spectaculos raman focul de Sumedru sau Sam-Medru si saritul prin el, asemanarea cu ceea ce se petrece la Sfantul Gheorghe fiind aproape totala. Atmosfera este de mare veselie, cu cantec si larma. Sfantul Dimitrie este ocrotitorul Tesalonicului, pe care l-a salvat in repetate randuri de la invazia barbarilor, dupa cum arata cronicile timpului.

Pelerinajul bucurestean la Cuviosul Dimitrie cel Nou

Bucurestii se bucura de patronajul unui alt Sfant Dimitrie, numit Basarabov sau Cel Nou. Lucrul acesta este relativ recent si se datoreaza faptului ca moastele acestuia au fost aduse, din satul sau din sudul Dunarii, in Principatele Unite la 13 iulie 1874, unde, de atunci, puse intr-o racla de argint in biserica de pe Dealul Patriarhiei, strajuiesc si ocrotesc Capitala. De aceea, la Bucuresti, sarbatorirea celor doi sfinti parca devine ca una. Pelerinajul la moastele Sfantului Dimitrie cel Nou este unul de proportii impresionante, chiar si atunci cand vremea este crancena. El incepe din ajunul de Sfantul Dimitrie Izvoratorul de Mir. In timpul puterii comuniste acest pelerinaj reprezenta, in mod clar, o componenta protestatara fata de agresiunea ideologica si de politica de forta dusa de autoritatile acelui timp contra Bisericii si a credintei ei. Cand, in serile de Sfantul Dumitru, mergeam la parintele Dumitru Staniloae ca sa-l sarbatorim, masuram impreuna rodnicia duhovniceasca a unui an si marturisirea de credinta a bucurestenilor si dupa amploarea pelerinajului la Sfantul Dimitrie cel Nou, de la care tocmai ne intorceam. Atata puhoi de lume, mobilizata fara „tabel convocator”, nu putea decat sa-i enerveze pe dictatori, ajungandu-se pana acolo incat intr-un an Sfantul a fost izgonit de la locul de pelerinaj de pe Deal, din fata Patriarhiei, jos la Biserica „Sfantul Nicolae”, de la „11 Iunie”. In ciuda tristetii provocate de acest fapt, pelerinajul parca a fost si mai numeros si mai acompaniat de rugaciune. Este miscator sa vezi in fiecare an siruri de credinciosi de cateva sute de metri, asteptand rabdatori, cu flori si cu lumanari aprinse in mana, sa sarute moastele Sfantului Dimitrie. Si ce atmosfera, si ce povesti se deapana, si ce rugaciuni se inalta! S-ar cuveni ca fiecare bucurestean sa se foloseasca pe sine facand macar o data in viata experienta unui astfel de pelerinaj.

Sfantul Dimitrie este singurul numit de Biserica Mare Izvorator de Mir. Izvorarea de mir este unul dintre semnele de recunoastere a sfinteniei. Miresmele sunt o ramasita a paradisului pierdut si o arvuna a paradisului asteptat. Mirul este sinteza si esenta, pecete si uleiere mesianica spre jertfire de sine izbavitoare. Mireasma este purtatoare de transfigurare. Cum spune o cantare din Canonul Sfantului: „Mirul cel mai lucrator decat focul, Dimitrie, ajungand la toata Biserica, curge, izvoraste, viaza si lucreaza tainic, celor ce alearga cu credinta la el arzandu-le bolile si gonind demonii”. Ungandu-se mesianic cu Hristos, Mirul ceresc intrupat din iubire de oameni, Mir al bucuriei fara tarmuri, Sfantul Dimitrie s-a facut Lui asemanare si a devenit, la randul sau, Mare Izvorator de Mir. Poate ca revarsarea abundenta de mir in cazul Sfantului Dimitrie constituie si o compensare a duhorilor cu totul iesite din comun si insuportabile din temnita in care era inchis, dupa relatarile sinaxarului.

Daca Sfantul Gheorghe este un sfant al intregii Biserici, de Rasarit si de Apus, Sfantul Dimitrie ramane un sfant al Bisericilor rasaritene.

Sfintii sunt de o nesfarsita duiosie si gingasie. Daca Sfantul Gheorghe aduce cu el gherghinele, Sfantul Dumitru vine revarsand valuri aprig colorate de dumitrite. Totul miroase a toamna, a focuri de veghe si a poame brumate, a povesti adevarate si a rai apropiat. Coboara tot mai tare lumina si lumea cea buna se indreapta de-acum, infrigurata si nadajduitoare, spre Jarul sfant din ieslea Betleemului.

Costion Nicolescu, ziarullumina.ro