Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, eveniment epocal, ce a fost, după spusa lui Nico­lae Bălcescu, „deşteptarea naţiei”. Au trecut 200 de ani de la evenimentele istorice care au marcat realizarea „primei revoluţii democratice şi sociale” din istoria României, iar colbul vremii pare să se aşeze tot mai mult asupra chipului celui care a iniţiat-o şi a condus-o, dar şi asupra celor care au participat în vâltoarea evenimentelor de atunci.

Că a fost cu adevărat o revoluţie nu mai este nici o tăgadă, cu toată reticenţa unor istorici. Nicolae Iorga spunea că mişcarea lui Tudor de la 1821 „a fost o revoluţie, o puternică revoluţie care n-a reuşit însă să înfăptuiască reformele preconizate pentru ţărani”.

Mişcarea aceasta a avut un puternic caracter social şi naţional, îndreptată împotriva dominaţiei fanariote, iar idealurile ei nu erau întru totul identice cu ale Eteriei greceşti – izbucnită la 25 martie 1821 şi care era îndreptată împotriva stăpânirii turceşti.

Tocmai de aceea prim-ministrul austriac Metternich afirma la 8 iunie 1821 că „revolta lui Tudor are un caracter diametral opus celei greceşti”. Nemulţumirile crescânde pentru viaţa din ce în ce mai grea au stat la baza acestei mişcări şi au con­stituit ideea directoare pentru purtătorul ei de cuvânt, Tudor din Vladimirii Gorjului.

Pentru a ne convinge de lucrul aces­ta, dar şi pentru a vedea care era situaţia socială a ţărănimii din Ţara Românească, să ascultăm câteva mărturii contemporane în acest sens.

Baronul Ludwig Kreuchely von Schwerdtberg (1770-1833), a fost consul al Prusiei în Principate între 1820-1833. A venit la Iași în 1814 ca preceptor al beizadelei Alexandru, fiul domnului Scarlat Callimachi. În 1819 este numit viceconsul al Prusiei la Iași, iar din 1820 devine consul al Prusiei în Moldova și Țara Românească, cu reședința permanentă la București. În rapoartele sale diplomatice a descris trecerea prin Țara Românească a fostului reprezentant diplomatic al Prusiei la Constantinopol, Friedrich Leopold von Schladen din 1820 și evenimentele revoluționare ale anului 1821, cu multe amănunte interesante și o descriere amanunțită a orașului București.

În timpul Revoluției din 1821, Kreuchely a rămas pe loc, spre deosebire de ceilalti agenți consulari străini și a transmis informații prețioase ambasadorului prusac de la Constantmopol, privind desfășurarea evenimentelor, principalii protagoniști, rapoartele sale distingându-se prin acuratețe și corectitudinea informării. L-a caracterizat pe Tudor Vladimirescu ca „acest om de geniu… care din arbust s-a făcut arbore formidabil”, apreciind că acesta și-a mobilizat compatrioții invocând oportun cuvintele de libertate și patrie.

François Recordon (1795-1844), arhitect și comerciant elvețian a fost consilier diplomatic și secretar pentru limba franceză al domnului Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818), locuind la București în perioada 1815-1821. În lucrarea sa „Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitants écrites de 1815 à 1821 avec la relation des dernièrs événements qui y ont eu lieu”, publicată la Paris în 1821, Recordon a realizat o descriere cuprinzătoare a Țării Românești incluzând un capitol despre Revoluția de la 1821. Astfel, deși fusese un apropiat al domnului Caragea, observatorul arăta cu onestitate cauza principală a acestei mișcării populare – crunta mizerie a țării provocată de administrația fanariotă, profund coruptă. După el, sărăcia, abrutizarea și incultura erau efectele opresiunii sistemului fanariot.

„Principatele Române, cu un pământ roditor și oameni harnici, au nevoie numai de libertate ca să ajungă în rândul țărilor civilizate”. Autorul mărturisește că a publicat cartea datorită interesului occidental pentru „moravurile și starea actuală a unei țări care atrage acum privirile întregii Europe…, căci, în sânul ei se plămădesc poate acum forțele care vor sfărâma cătușele ce țin un popor în cea mai de plâns dependență și ai cărui strămoși au devenit nemuritori prin faptele și prin creațiile pe care le-au lăsat”.

Mihail Cioroianu, aghiotantul lui Tudor Vladimirescu, spunea următoarele: „Locuitorii satelor româneşti erau reduşi la ultima extremitate a celor mai spăimântătoare mizerii… încât nemaiputând suporta asuprirea fanariotă mulţi fugeau peste mare trecând în ţara turcească”.

Dimitrie Macedonski, adjunctul lui Tudor, declara şi el în scris starea de anarhie existentă: „Toate dregătoriile din Principate, de la prima până la cea mai din urmă, sunt cumpărate cu bani. Bietul ţăran care a adus la târg alimente de vânzare era ştiut că trebuia să dea jumătate din preţul lor drept mită”.

La fel, cronicul Naum Romniceanu – originar din Jina Sibiului şi refugiat peste munţi, descrie în cuvinte mişcătoare suferinţele bieţilor români: „Mai ales în judeţul Mehedinţiului unde ispravnicul era grec, nepot al voievodului Al. Şuţu, atâta sălbăticie şi nemilostivire se lucra de către încasatorii banilor încât îi căzneau cu bătăi, cu fumuri şi cu groaznice închisori friguroase şi puturoase, nemâncaţi şi neadăpaţi şi într-acest chip se împlineau nemiloasele şi nelegiuitele cereri ca să se îmbogăţească voievodul şi nemilostivii dregători din nevinovatul sânge al ticălosului norod”.

Setea nestinsă după putere şi după bani a domnitorilor fanarioţi i-a făcut să fie urâţi de către români, aşa încât diplomatul francez M. Zallony spunea: „Groaza îi apucă pe români când aud despre Fanar şi fanarioţi într-o vreme când înşişi grecii de rând gemeau în apăsare”.

Tocmai de aceea Tudor Vladimirescu adoptă un limbaj revoltător referindu-se la situaţia grea a ţării. „Domnii ţării dimpreună cu boierii, greci şi români, unindu-se cu toţii ne-au prădat şi ne-au despuiat încât am rămas numai cu sufletele”, se adresa el în scris la 23 mai 1821 către paşa din Vidin.

În Proclamaţia de la Padeş din 23 ianuarie 1821, el spunea următoarele: „Pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic atât cele bisericeşti şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Ne ajunge, fraţilor, atâta vreme de când lacrimile de pe obrazele noastre nu s-au mai uscat”.

Referitor la înţelesul adevărat al răscoalei, Tudor îi spunea marelui vornic Nicolae Văcărescu: „Patrie se cheamă poporul iar nu tagma jefuitorilor. Eu alta nu sunt decât numai un om luat de către tot norodul ţării cel amărât şi dosâdit din pricina jefuitorilor, ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor”, iar boierilor refugiaţi la Braşov le-a scris că „eu nu caut ceva pentru mine, ci mă îngrijesc de binele patriei şi de fiii ei sărmani care au rămas cu desăvârşire goi din pricini ştiute numai de dumneavoastră”.

Toate acestea ni-l prezintă pe Domnul Tudor ca pe un om deosebit, înzestrat cu alese însuşiri, străin corupţiei şi însufleţit de dragostea faţă de libertate sub toate aspectele. Călătoriile şi şederea sa prin unele ţări europene i-au înlesnit înţelegerea evenimentelor vremii şi i-au confirmat convingerile sale privind situaţia grea a conaţionalilor săi.

Departe de a fi unealtă a conducerii eteriste, după cum nu va fi nici una a „boierilor făgăduiţi”, Tudor Vladimirescu a pătruns sensul evenimentelor aflate în curs de desfăşurare, făcându-l să fie cu adevărat „om al vremii sale” şi un om al realităţilor.

Cu astfel de însuşiri el a încheiat în­ţelegeri cu marii boieri ai ţării, cu co­mandanţi militari străini, dar şi-a păs­trat independenţa de acţiune şi con­ducere a revoluţiei întreprinse de el.

A căutat alianţe şi înţelegeri, dar n-a voit să piardă iniţiativa, făcând totul ca revoluţia să fie o mişcare românească, ţinând la statornicirea de noi rânduieli pentru neamul său. „Noi vom înlesni doar trecerea prinţului Ipsilanti peste Dunăre – zicea el – ca să meargă pentru liberarea pa­triei sale, iar nouă ne vor ajuta ru­şii ca să luăm cetăţile de pe pământul ţării noastre şi apoi ne vor lăsa liberi şi cu legile noastre”, iar în altă împrejurare declara: „eu nu sunt dispus să vărs sânge românesc pentru Grecia şi nu vreau ca printr-o măsură nesocotită şi pripită să întreprind ceva în dauna poporului român”.

Ştiind că tot poporul cu simţire românească îl va urma, Tudor declara încă de la 1815, deci cu 6 ani înainte de izbucnirea revoltei: „Eu numai cu pandurii ţării, fără de nici un ostaş străin, voi face de nu se va mişca o iarbă din pământul ţării”.

Suferinţele şi neajunsurile pe care le îndurau ţăranii, dorul de libertate şi dorinţa de afirmare a naţiei sale în concernul naţiunilor europene l-au determinat pe Tudor la acţiune şi nicidecum la ambiţii personale deşarte. Visul de libertate şi dorinţa de unitate a românilor şi-au aflat în eroul din Vladimiri un exponent autentic, care în măsura împrejurărilor prielnice s-a străduit să le împlinească. El a fost purtătorul acestei idei ce mocnea de mult timp în cenuşa istoriei neamului.

Imaginea lui este simbolul setei de dreptate socială şi naţională ce-i însufleţea pe românii din cele trei provincii. Mişcarea lui a avut un ecou deosebit şi în Transilvania, „Todoruţ”, cum îl numeau ardelenii, fiind aşteptat ca succesor legitim al „Crăişorului”, adică al lui Horea, cel ucis pe roată cu patru decenii în urmă, spre a le fi eliberator şi a le face dreptate.

În scrisoarea adresată Mitropolitului Dionisie Lupu (1819-1821), care era şi preşedintele Divanului, după ce amintea de originea comună a românilor din cele două ţări, ca şi de credinţa lor comună, adăuga: „Urmează să ştim cele ce se fac acolo şi să le vestim ceste de aici ca fiind la un gând şi într-un glas cu Moldova să putem câştiga deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi ajutându-ne unii pe alţii”.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu nu trebuie considerată a fi doar a Ţă­­rii Româneşti, ci ca un moment ple­nar al poporului român, căci, aşa cum sublinia Nicolae Bălcescu, „ridi­carea lui Tudor fu deşteptarea naţiei”.

El a murit ca un martir pe altarul libertăţii neamului, netemându-se de moarte. Tocmai de aceea îi spunea lui Iordache Olimpiotul, comandantul eterist care-l arestează şi-l predă lui Ipsilanti, cuvintele: „Vreţi să mă omorâţi? Nu mă tem de moarte. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”.

Şi într-adevăr jertfa lui n-a fost zadarnică, căci prin ea s-a cristalizat conştiinţa de sine a poporului român, fiind totodată un preambul al Revoluţiei de la 1848 din Ţările Române.

Deşi înfrântă în acţiunea şi manifestarea ei imediată prin sfârşitul tragic al lui Tudor, revoluţia a atras după sine o accentuare a luptei de eliberare socială şi naţională, precum şi unele schimbări, între care încetarea domniilor fanariote şi dreptul Principatelor Române de a-şi alege domni pământeni. Măsura aceasta însemna un prim pas spre independenţa politică a poporului român, ce va culmina cu anul 1877, anul Independenţei de Stat. Oricum, piatra de temelie la această operă a pus-o Revoluţia de la 1821, care a avut darul de a afirma în purtătorul ei de cuvânt – comandantul Tudor din Vladimiri – una din personalităţile marcante ale istoriei noastre şi un simbol al luptei pentru dreptate socială.

 O legătură aparte a avut-o Domnul Tudor cu Biserica străbună. El însuşi a ctitorit două biserici în Oltenia: Prejna şi Cloşani, şi a ajutat material schiturile Topolniţa şi Cioclovina.

Profund cunoscător al problemelor bisericeşti, avându-l ca sfetnic pe eruditul Episcop Ilarion al Argeşului, Tudor Vladimirescu a cerut imperios eliminarea elementelor nepământe­ne din conducerea Bisericii, ca şi folo­­sirea unor venituri bisericeşti în sco­puri social-culturale şi caritabile.

Aceste două jaloane principale constituiau elemente ale gândirii lui Tudor faţă de problemele eclesiastice – „Toate scaunele arhiereşti şi toate mănăstirile ţării să fie evacuate de călugări greci”, permiţându-li-se numai monahilor bătrâni să rămână. Tot el stipula ca Mitropolia şi cele trei episcopii, împreună cu toate mănăstirile, să ţină şcoli unde tineretul sărac sau bogat să aibă unde învăţa.

Atunci când a intrat în Bucureşti, la 21 martie 1821, Vladimirescu avea în dreapta lui un preot cu crucea în mână, iar lângă el, un pandur ducea steagul alb lucrat de călugărul David de la Mănăstirea Antim cu porunca Episcopului Ilarion al Argeşului, steag ce avea zugrăvit pe el icoana Sfintei Treimi, pe Sfântul Teodor Tiron, ocrotitorul lui Tudor, şi pe Sfântul Gheorghe, ocrotitorul ostaşilor. Tot pe steag erau şi următoarele opt versuri alcătuite poate chiar de domnul Tudor: „Tot norodul românesc/ Pre tine te proslăvesc/Troiţă de o fiinţă/Trimite-mi ajutorinţă/Cu puterea Ta cea mare/Şi în braţul Tău cel tare/Nădejde de drepta­te/Acum să am şi eu parte”.

Despre moartea lui Tudor scrie patetic popa Ilie de la Mănăstirea Butoiul, prieten bun cu Episcopul Ilarion al Argeşului: „Şi cu durere în inimă am auzit şi am plâns când l-au vândut pe Tudor doi căpitani ai săi, de l-au tăiat noaptea. Şi am mers cu părintele Ilarion la mănăstire de am făcut slujbă pentru odihna sufletului. Şi plângea lumea şi părintele Ilarion se bătea cu pumnii în piept şi da crucea la norod să se închine. Şi multă jale era pe noi toţi”.

Din toată lupta şi frământarea în legătură cu Revoluţia din 1821, credinţa în Dumnezeu răsare aproape în fiece filă din scrisorile, răvaşele şi proclamaţiile lui Tudor Vladimirescu: „Las toate în plata lui Dumne­zeu!… Ci drept este Dumnezeu şi drept va judeca! … Nădăjduim la mila şi ajutorul lui Dumnezeu că bun este! …”

Însuşi poporul român, spunea el, este „păzit de Dumnezeu”. Dumnezeu invocat de Tudor Vladimirescu este Cel care ocroteşte pe văduvă şi pe orfan, răsplăteşte pe cel drept şi mustră pe cel ce face rău; este Dumnezeu veşnic Căruia el Îi va ridica lăcaşurile de închinare la Prejna Mehedinţilor, apoi la Cloşani, trimiţând ajutoare la schiturile Topolniţa şi Cioclovina şi la alte biserici; este Dumnezeu Care îi va călăuzi viaţa şi jertfa. Dumnezeu Cel preamărit în Sfânta Treime a Cărei icoană va flutura pe stindardul său de luptă. Este Dumnezeu „Cel minunat întru sfinţii Lui”, cum grăieşte psalmistul.

Pentru toate acestea, neamul românesc şi Biserica străbună nu l-au uitat, ci i-au perpetuat memoria cântându-l în balade, închinându-i opere de artă şi pagini de literatură, socotind jertfa lui piatra de temelie a României moderne.

Iată ce frumos spunea într-o poezie Şt. O. Iosif: „Erou al unor vremi de slavă,/ Ce mici suntem, ce mare ești!/ Cu a tale fapte vitejești,/ Din suflete ne risipești,/ A scepticismului otravă” (Lui Tudor Vladimirescu).

De asemenea, George Coșbuc concluziona și el: „Domnul Tudor să trăiască!/ Sus cu toții, pui de lei,/ Pentru țara românească,/ Pentru drepturile ei!/ A ’mbrăcat cămașa morții/ Domnul Tudor, ca Hristos/ Dar schim­ba-va pasul sorții,/ Va trânti tiranii jos!” (Oltenii lui Tudor).

Să ne reamintim, aşadar, acum, la 200 de ani de la mişeleasca sa ucidere, de acest mucenic al neamului care „niciodată nu s-a învrednicit de îngropare”, căci trupul lui, „ciopârţit cu iataganele de ucigaşi la ceasurile de noapte când fac isprăvi tâlharii”, cum remarca Nicolae Iorga, niciodată n-a fost găsit.

„Cine zace în uitare/ În iubitul său pământ,/ Fără cruce, fără’o floare/ Fără lacrimi pe mormânt?/ Este Tudor, e oșteanul/ Ce’nspăimântă pe păgân;/ E Voinicul, e Olteanul,/ Este Tudor Domn român./ Plângi, popor nenorocit,/ Plângi, căci Tudor a pierit”, scria patetic în poezia „Domnul Tudor” I. Niculescu, devenită cântec național pe melodia lui G. Brătianu.

Să-i închinăm un gând smerit, să rostim o rugăciune şi să căutăm ca exemplul său de eroism şi de dăruire pentru binele naţiei să-l urmăm şi noi, atât generaţiile de astăzi, cât şi cele ce vor veni după noi.