Pentru noi, românii, timp de două mii de ani, Biserica, maica spirituală a poporului nostru, cum a numit-o Mihai Eminescu, ne-a fost călăuză în toate cele bune.

În vâltoarea trăirii libertății, a unei libertăți anarhice, mai ales de către o bună parte a tinerilor noștri, suntem încredințați că Biserica, instituție sfântă – Trupul lui Hristos – va rămâne mai departe limanul nostru sufletesc. Această încredințare ne este dată de Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos în cuvintele: „Nici Porțile iadului nu vor birui Biserica Mea” (Matei 16, 18). Într-adevăr cuvintele Mântuitorului s-au adeverit, dacă luăm aminte la persecuțiile din primele veacuri creștine, când Biserica a rămas neclintită, iar numărul trăitorilor și mărturisitorilor credinței creștine a sporit.

Prin cuvântul „biserică” înţelegem Trupul tainic al lui Hristos, adică obştea tuturor celor care cred în Hristos şi se împărţăşesc cu cele şapte Sfinte Taine; al doilea înţeles al cuvântului „biserică” este cel de lăcaş de închinare în care – pe Sfânta Masă sau Prestol – se află permanent Sfânta Împărtăşanie, Dumnezeiescul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În biserică, lăcaşul de închinare, suntem botezaţi şi duşi spre închinare la patruzeci de zile după naştere; în biserică mergem în fiecare zi de sărbătoare; în biserică ne rugăm mai bine ca în oricare alt loc; în biserică ne împărtăşim cu Sfintele Taine; în biserică ascultăm cuvânt de învăţătură; în biserică ne sfinţim viaţa.

Privind biserica, atât din afară, cât şi dinăuntrul ei simţim că ne aflăm într-un loc cu totul sfânt; aceasta o mărturisim prin cuvintele din Ceaslov: „În biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare”, este o convingere a fiecăruia dintre noi atunci când ne aflăm cu inimă curată în Casa Domnului. Biserica este Casă a Domnului, pentru că locuieşte în ea euharistic Dumnezeu, adică în ea se află Trupul şi Sângele Mântuitorului – Sfânta Împărtăşanie.

În biserică participăm activ – fiecare după pregătire și pricepere – cântând la strană sau citind Apostolul sau Cazania, Canoanele sau Psaltirea. Cântările Bisericii noastre, prin melodile lor, ne înalță sufletește, iar cuvintele lor ne luminează mintea întru cunoașterea învățăturii de credință.

În biserică vom găsi și mai multă liniște sufletească, bucurie mântuitoare și tot în biserică ne pregătim sufletește pentru a primi cu vrednicie, pe cât este cu putință, Sfânta Împărtășanie.

În biserică s-a pregătit și Maica Domnului începând de la vârsta de trei ani pentru a naște cu trupul pe Cel fără de început, pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Este mai primită rugăciunea credinciosului în biserică decât cea făcută acasă?

“Nu știu dacă este mai primită, dar un lucru e cert: este mai puternică. Vedeți, atunci când în sobă este un singur lemn, dacă lemnul este uscat și bun pentru foc, arde și dă căldură. Dar dacă ai mai multe lemne, cu siguranță vor da mai multă căldură. Așa este și în cazul diferenței dintre rugăciunea de acasă și cea din biserică.

Creștinul se poate ruga și acasă și chiar este profund îndatorat să o facă. Rugăciunea, fie cea de acasă, fie cea de la biserică este însuflețită de același Duh, dar sunt unele diferențe de nuanțe. În primul rând, în biserică sunt mai mulți oameni și, rugându-se împreună, rugăciunea este mai cu foc, mai puternică, mai vie și, prin urmare, ajunge mai repede la Dumnezeu.

Apoi, acasă nu este și preotul, care prin slujirea lui deosebită, prin vocația lui de mijlocitor către Dumnezeu face ca rugăciunea credincioșilor din biserică să ajungă mai repede și mai sigur la tronul milostivirii lui Dumnezeu. Acasă, creștinul nu citește din Sfânta Evanghelie în timpul rugăciunii sau n-o citește după o anumită rânduială, nu ascultă predica. Acasă, creștinul nu are Sfintele Taine. La acestea toate am mai adăuga un aspect important: oricât de sfântă ar fi cămăruța noastră în care ne închinăm, nu se compară cu sfințenia casei lui Dumnezeu.

Cine iubește podoaba casei lui Dumnezeu, împodobește casa lui Dumnezeu chiar prin prezența sa. Să nu uităm un lucru: oricât de frumoasă ar fi o biserică, prin pictura și sculptura ei, oricât de frumos s-ar cânta, ceea ce împodobește cu adevărat o biserică este numărul cât mai mare de credincioși care vin să se roage. Pentru că, dacă o biserică este foarte frumoasă, dar în timpul slujbei nu sunt închinători, acolo se resimte un gol. Este motiv de tristețe să vezi că locurile care trebuiau ocupate de oameni sunt goale. Te întrebi: „Dacă locul meu din biserică a rămas gol, oare nu cumva și locul meu din Cer, pe care Dumnezeu mi l-a pregătit, va rămâne gol?”

Interesantă întrebare. Totuși, sunt unii oameni care spun că se simt stânjeniți de anumite lucruri din biserică, de faptul că ceilalți nu se comportă într-un mod adecvat locului în care se află și aceștia spun: „Eu mă rog acasă, am relația mea cu Dumnezeu”.

Acestea sunt niște pretexte pe care le invocă oamenii care vor să se justifice în fața propriei conștiințe. Ar fi mai cinstit pentru un om care nu simte plăcere să vină la biserică să spună direct: „Nu-mi place la biserică și prin urmare, eu, fiind mai comod, stau acasă”. În primul rând, cei care se roagă acasă, vin și la biserică. Iar cei care nu se roagă acasă, nu prea vin nici la biserică.

Cred că este o relație direct proporțională între dorința noastră de rugăciune de acasă și dorința noastră de rugăciune din biserică. Eu am fost la multe biserici; și biserici de mir, și biserici din cadrul unor mănăstiri și tind să fac o precizare: acestea afirmații – că e dezordine, că nu mă pot ruga, că mă simt stânjenit de prezența altora – sunt justificări fără temei. În general, omul care vrea să se roage în liniște și în tihnă își găsește un astfel de loc în orice biserică.

Oamenii care vor să se justifice, se justifică, dar justificarea nu face decât să înșele conștiința omului, nu să o liniștească. Prin urmare, rămâne un gol destul de mare și un pustiu resimțit în inimile celor care refuză să vină la casa lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu ne cheamă în casa Lui ca să-I dăm Lui ceva, că n-avem noi ce săi-i dăm, suntem săraci.

El ne cheamă ca să ne dea ceea ce în lumea aceasta nimeni nu ne poate da: iertare, mântuire, viață veșnică, alin sufletesc, să ne curățească, să ne lumineze și să ne înalțe pe noi la starea de fii ai Lui. Or, aceste daruri, omul nu le primește nicăieri pe pământ dacă nu pornește de la casa lui Dumnezeu, de la cartea lui Dumnezeu, de la slujitorii Lui, de la Evanghelia Fiului lui Dumnezeu.” (Ierodiacon Vasile, Mănăstirea Bistrița)