Dezbinarea credincioșilor pentru Sfinții Trei Ierarhi

In zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.

Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.

Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.

Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.

Infățișarea Sfinților Trei Ierarhi

 Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.

Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.

Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.

Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.

Sfinții care ne împacă

Sărbătoarea din 30 ianuarie este o sărbătoare a împăcării în Biserică. Sesizăm, din păţania credincioşilor din veacul al XI-lea, cât de uşor se poate aluneca în dezbinare, chiar având râvnă şi (părelnică) evlavie la sfinţi. Prilej de reflecţie şi îndemn şi pentru noi să nu facem tabere în Biserică, pe nici un motiv. Căci, urmând unor Părinţi contemporani, unii au ajuns să se certe între ei. Un Părinte zice: „Sunt semne că vine sfârşitul lumii, să acţionăm ca atare”. Altul nu neagă, dar spune: „E un zgomot prea devreme”. Un al treilea se retrage în pustie şi îndeamnă la rugăciune şi la asceză. Asta nu înseamnă că e ceartă sau dezbinare între unii ca aceştia, ca şi cum „s-ar fi împărţit Hristos” (Cf. I Corinteni 1, 13), ci doar că fiecare îşi are lucrarea sa în lume, după cum îi dă Duhul (Cf. Faptele Apostolilor 2, 4). Noi însă, neputincioşi şi neluminaţi de Duh Sfânt, putem fi tentaţi să absolutizăm una dintre poziţiile unor astfel de modele duhovniceşti, spre a noastră pierzare şi slujind, astfel, duhului dezbinării şi al zâzaniei. Sfinţii Trei Ierarhi ne învaţă să nu absolutizăm nici o lucrare din Biserică, ci fiecare să cinstească, în Duh, ceea ce se face spre slava lui Dumnezeu, chiar dacă rezonează mai mult cu viaţa şi învăţăturile unui anumit sfânt sau unui anume părinte duhovnicesc.

Dar Sfinţii Trei Ierarhi ne împacă nu doar între noi, cei din Biserică, ci şi, prin învăţătura lor, cu toate cele din lumea aceasta. Când spun ne împacă, nu înţeleg că îndeamnă la compromis sau concesii necuvenite, ci spun că ne ajută să dobândim pace în minte şi în inimă, nemailăsându-ne tulburaţi de nimic din cele existente.

Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu ştiinţele timpului. Ei înşişi au studiat mai întâi cele izvodite de înţelepciunea omenească, înainte de a se apleca asupra teologiei. Căci, ei ne îndeamnă „să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi, mai întâi, în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile şi spre lumina lui” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a XXII-a, II, în PSB, vol. 17, p. 568).

Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu fenomenul cultural. Nu în sensul de a accepta şi gusta din tot ceea ce se creează în acest domeniu, ci de a ne forma o anume capacitate de selecţie. Spre exemplu, în beletristică: „După cum celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau de frumuseţea florilor, iar albinele pot lua din flori şi mierea, tot aşa şi aici, oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai plăcutul şi frumosul pot să scoată din ele şi un oarecare folos pentru suflet” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a XXII-a, II-III, în PSB, vol. 17, pp. 568-569).

Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu existenţa celor ce nu cred şi nu-L mărturisesc pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor. E un singur mod de a dobândi pacea, în acest caz, anume fiind noi înşine ucenici vrednici de numele de creştin. „Să facem din pământ cer! (…) Când vor vedea că suntem blânzi, fără mânie, fără pofte urâte, neinvidioşi, nelacomi, când vor vedea că săvârşim numai fapte bune, vor spune: Dacă aici, pe pământ, creştinii au ajuns îngeri, ce vor fi după ce vor pleca din lumea aceasta? (…) Să avem, dar, grijă de noi înşine, ca să câştigăm şi pe păgâni” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLIII, V, în PSB, vol. 23, p. 517).

Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu însăşi condiţia umană, pe acest pământ îmbibat de suferinţă şi plin de inechităţi strigătoare la cer. E încurajator să afli din gura sfinţilor că toate câte pătimim ne pot fi de folos, cum ne învaţă, spre exemplu, Sfântul Grigorie Teologul: „Ştiinţa medicală urmăreşte sănătatea şi bunăstarea trupului: sau să-l păstreze sănătos sau să-i readucă sănătatea, dacă a pierdut-o, cu toate că nu ştim bine dacă sănătatea e de folos celor ce o au; adeseori boala le e de mai mult folos. Cu sănătatea şi boala e la fel ca şi cu sărăcia şi bogăţia, cu slava şi lipsa de slavă, cu starea socială smerită şi starea socială strălucită şi cu toate cele care, prin natura lor, stau la mijloc între bine şi rău şi nu înclină mai mult nici într-o parte, nici în alta, ci ajung bune sau rele prin voia cea liberă şi prin felul cum le întrebuinţează cei ce le au” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont, în volumul Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 185). Cu alte cuvinte, important este cum ne raportăm noi la cele bune sau rele din viaţa noastră, ce facem noi din ceea ce trăim. În mâna noastră sunt toate, dacă avem credinţă în Dumnezeu.

Ne învaţă Sfinţii Trei Ierarhi cum să ne împăcăm între noi. Pacea e mult căutată în acest veac, dar soluţiile nu sunt de natură politică sau socială, ci de natură duhovnicească: „Căci n-ar exista împărţiri şi neînţelegeri între oameni, dacă păcatul n-ar fi împărţit firea în două” (Sfântul Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, cap. XVIII, II, în PSB, vol. 18, p. 501).

Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi chiar şi cu existenţa diavolului. Lupta cu acest vrăjmaş nu trebuie să ne sperie: „De te întreabă cineva de ce l-a lăsat Dumnezeu pe diavol (pe pământ), aşa să-i răspunzi: că pe cei treji şi veghetori nu numai că nu i-a vătămat vreodată, ba chiar le-a fost de folos, nu voind el, desigur, fiindcă e viclean, ci datorită curajului lor, pentru că s-au folosit cum trebuie de viclenia lui” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Diavolul şi magia, Editura Agaton, Făgăraş, 2012, p. 4).

Cei trei mari şi slăviţi sfinţi prăznuiţi pe 30 ianuarie ne învaţă, în toate cele ce s-ar putea enumera, meşteşugul prin care dobândim pacea totală, cea care nu se mai poate lua de la noi, pentru că izvorăşte din Însăşi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ei sunt apostoli ai împăcării şi ai unităţii, ai armoniei şi ai comuniunii spre care ne cheamă Domnul iubirii desăvârşite.