Constantin Brâncoveanu a urcat pe tronul Țării Românești după moartea subită a lui Șerban Cantacuzino (1678-1688), în urma alegerii libere a boierilor și ierarhilor, deoarece, mărturisește una din cronicile vremii, toți „știa că iaste înțelept și să trăgea din odraslă domnească”. Prevăzător și mulțumit cu ceea ce îi dăruise Dumnezeu, cronicile ne spun că Brâncoveanu a refuzat inițial decizia sfatului țării, fiind înduplecat doar de pericolul politic extern care primejduia stabilitatea țării și de dorința de a nu lăsa soarta domniei la latitudinea turcilor.

Împodobit cu numeroase virtuți, între care înțe­lepciunea și un ascuțit simț diplomatic, ce îi conturează cel mai bine caracterul, Brâncoveanu a reușit, într-o perioadă a marilor transformări politice, de pe scena raporturilor interna­ționale din Europa Central-Orientală și de Sud-Est, să se mențină pe scaunul Țării Românești timp de un sfert de veac. Urmele adânci lăsate în istoria românilor de către domnia sa, care a dat numele unei epoci întregi și unui curent arhitectural și artistic devenit reprezentativ pentru spațiul românesc, l-au determinat pe unul din marii noștri istorici, Constantin C. Giurescu, să-i alcătuiască următorul medalion evocator: „Gospodar, credincios, iubitor de artă și de cultură, Constantin Brâncoveanu este una din figurile cele mai de seamă ale trecutului nostru. El simbolizează epoca de strălucire a spiritului românesc. Iar sfârșitul său tragic, suportat cu tărie de suflet adevărat crești­nească, adaugă chipului său aureola de martir”1. Dar virtuțile și faptele lui „Brâncoveanul Constantin/Boier vechi și Domn creș­tin”, cum îl cântă balada populară românească, i-au adus domnului în mod paradoxal nu numai respectul unanim al contemporanilor, ci, precum nota încă în epocă ieromonahul grec Mitrofan Grigoras, și ura și invidia unor apropiați, care „disprețu­ind îngăduința, îndelunga-i răbdare și bunătatea (…) și îngrămădind păcate peste păcate, ajunseseră la culmea răutăților, la invidia care este pricina omorului, la invidia, zic, mama omorului, invidia care se rănește de cele bune; invidia stăpânindu-i a făcut ca să turbeze firea omenească împotriva ei însăși și-i ațâța să comită vărsări de sânge prin atentate și intrigi”2.

Conținutul acestor intrigi a fost transformat într-o serie de capete de acuzare, precum că întreține corespondență secretă cu austriecii, rușii, polonii și venețienii, că a jecmănit țara printr-o fiscalitate împovărătoare, că a strâns averi uriașe cu care spera să se poată întreține după ce s-ar fi refugiat cu familia în Transilvania, unde poseda mai multe moșii și proprietăți imobiliare, că în vara lui 1711 ar fi îndemnat pe marele spătar Toma Cantacuzino să treacă cu o parte din oastea sa de partea armatei ruso-moldovenești și că duce o politică tot mai autonomistă, ajungând să bată chiar monede de aur. Tot mai neîncrezători în sinceritatea și loialitatea domnului, turcii au găsit în Săptămâna Patimilor a anului 1714 momentul prielnic să-l mazilească. Luat prin surprindere de firmanul sultanului, voievodul a fost arestat și dus la Constantinopol împreună cu întreaga familie. Închis în Cetatea celor Șapte Turnuri, torturat ca să dezvăluie unde-și ascunde averile și refuzând oferta sultanului Ahmed al III-lea de a trece la „legea turcească”, a fost în cele din urmă decapitat alături de cei patru fii, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și de marele clucer Ianache Văcărescu.

Sfârșitul eroic și moartea martirică

Străvechea cetate a Sfântului Constantin a cunoscut în cursul îndelungatei sale istorii numeroase execuții politice, noii stăpânitori otomani, care au cucerit prin foc și sabie „Orașul”, pedepsind în mod asemănător o serie întreagă de lideri politici și reli­gioși ai creștinilor din vastul lor imperiu și din țările supuse su­zeranității lor. Prea multe nume ar trebui înșiruite ca să putem ilustra un tabou complet al celor căzuți sub iataganul sultanilor turci. Cu toate acestea, tragismul sfârșitului Brâncovenilor le depă­șește pe toate, fiind într-o oarecare măsură comparabil doar cu episodul decapitării ultimului Mare Duce al Imperiului Bizantin, Loukas Notaras, alături de fiul și ginerele său, uciși de Mohamed al II-lea la scurt timp după căderea Constantinopolului. Chiar dacă scopul celor două execuții este unul foarte asemănător, anume umilirea, uciderea și exterminarea capilor și descen­denților masculini a două familii reprezentative ale societății creș­tine din Imperiul Otoman, mobilul, acuzele și contextul istoric al crimelor sunt cât se poate de diferite. În primul caz avem de a face cu omorârea, în iunie 1453, de către sultanul biruitor Mohamed al II-lea a primului ministru bizantin, deci cu o execuție survenită pe fondul unei înfrângeri militare a bizantinilor, respectiv pe cel al dorinței de consolidare politică a victoriei otomanilor, iar în cel de-al doilea caz, cu uciderea de către sultanul Ahmed al III-lea a unui domnitor pașnic al unei țări supuse de drept și de fapt turcilor, un voievod care-și îndeplinise cu mult peste măsură toate îndatoririle față de puterea suzerană, care nu dăduse Porții, în mod direct și personal, nici cel mai mic semn concret de rebeliune sau înaltă trădare, gesturi sau acțiuni care puteau justifica, din punctul de vedere al legisla­ției și autori­tății otomane, implementarea unei soluții finale atât de radicale.

Or, tocmai injustețea deciziei lui Ahmed al III-lea și a divanului său, dublată de cruzimea extremă a implementării acesteia, a conferit execuției Brâncovenilor o dinamică deopotrivă dramatică și martirică, unică în istoria noastră națională și bisericească. Turcii și copărtașii lor din rândurile boierimii româ­nești, Cantacuzinii și Racoțeștii, care au complotat împotriva domnului, nu au putut intui cum crima odioasă – pe de o parte motivată de o vădită invidie, de o sete nestăvilită de răzbunare și de o dorință nebună de înavuțire prin confiscarea „aurului” celui pe care-l numeau „Prinț al aurului”, iar pe de altă parte menită să conducă la stingerea numelui și neamului lui Constantin Vodă Brâncoveanu – se va transforma, prin dimensiunea mucenicească a sfârșitului său pământesc, într-un simbol emblematic al dem­nității românești, o cunună martirică strălucitoare a Bisericii lui Iisus Hristos.

Epilog pentru noi, cei de astăzi

Fără a deveni patetic, a cădea în demagogie naționalistă desu­etă sau a susține un discurs bisericesc triumfalist, cred că în ziua de astăzi, când societatea noastră se confruntă cu atâtea provocări și idei care roiesc, în mare parte, în jurul teoriilor relativizării valorilor umane în general și a celor creștine în special, orice bun român și ortodox practicant trebuie să cunoască și să rețină cele două dimensiuni esențiale care pecetluiesc și încununează sfârșitul pământesc al Sfinților Martiri Brâncoveni: eroismul românesc și mucenicia creștină. Ambele vin în contra­dicție cu simptomele maligne ale duhului acestui veac și reafirmă demnitatea unui popor – fie el cât se poate de oropsit, demn însă și atunci când pare a fi cu totul îngenuncheat de vitregiile istoriei -, verticalitatea moralită­ții creștine și curajul până la jertfa supremă a spiritului hristic.

Cele două dimensiuni i-au impresionat profund și pe contemporanii evenimentului care au lăsat în acest sens numeroase mărturii înscrise în documentele epocii (corespondențe private sau oficiale, cronici românești și grecești, presa europeană), în mentalul popular colectiv românesc (balade, doine, cântece de jale) și, în ultimele decenii, în poezia, literatura și dramaturgia română cultă. Dacă una din crea­țiile populare care rememorează istoria Brâncovenilor ne atrage atenția că această „poveste minunată, auzită în lumea toată”, nu e una oarecare, ci a lui „Brâncovanul Constantin care a murit creștin”, poetul transilvănean Ioan Alexandru, profund angrenat în fondul creștin ortodox al poporului român, a întregit sintetizator portretul Brâncovenilor prin sintagma „prinți de aur, cu coroane de martiri”.

sursa: ziarullumina.ro