Scrisoarea de mai jos este o scriere apocrifa.

Poate fi considerata ca o noua marturie a vietii Domnului Isus – o alta privire asupra Lui, vazuta din alt unghi.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Scrisoarea sotiei lui Pontiu Pilat, Claudia Procula, adresata prietenei ei, Fulvia Romelia

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Claudia Procula, Tie Fulvia Romelia, Salutare!

O, tu a mea credincioasa tovarasa, ma intrebi si ma rogi a-ti descrie evenimentele care s-au petrecut dupa ziua despartirii noastre. Stirile unora din ele au ajuns si pana la tine, insa taina in care sunt invaluite trezeste in tine nelinistea si dorinta de a sti starea mea. Dand atentie apelului tau ma voi stradui sa refac inelele lantului de amintiri imprastiate ale vietii mele si, daca vei intilni astfel de imprejurari, care ar uimi mintea ta, atunci adu-ti aminte ca Puterile Creatoare sunt nepatrunse si inconjurate de intuneric pentru priceperea noastra neputincioasa si muritoare, si ca este cu neputinta pentru fiintele muritoare de a schimba soarta vietii lor.

Eu nu o sa-ti amintesc primele zile ale vietuirii mele, care au zburat asa repede in pace, in Narbona, sub paza si grija parintilor mei si sub ocrotirea divina a prezentei lor…

Tu stii ca odata cu sosirea celei de-a saisprezecea primaveri a fecioriei mele, m-am unit prin legatura conjugala cu romanul Pontiu, nepot al unei renumite familii, care ocupa pe atunci, in Italia, un post de guvernator… Imediat dupa iesirea noastra din templu a trebuit sa merg cu Pontiu in provincia care i-a fost incredintata. Am plecat fara bucurie, dar nici cu o deplina indoiala, dupa sotul meu care, dupa anii sai, putea fi socotit ca tatal meu. Eu v-am regretat mult… fiindca locuinta linistita a parintilor mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingasele dumbravi ale patriei mele au ramas ceva sublim in sufletul meu. Eu va salut, coplesita de dor, cu ochii plini de lacrimi!…

Primii ani ai vietii mele conjugale au trecut linistiti. Cerul mi-a daruit un fiu. El mi-a fost mai drag decat lumina zilei, am impartit cu el ceasurile mele de indeletniciri, de tristete, de bucurie. Fiul meu era de numai cinci ani cand Pontiu, dupa mila Imparatului, a fost numit Procurator peste Iudeea. Atunci noi am plecat cu oamenii nostri reangajati ca servitori, pe un drum foarte greu de descris… Cu timpul, m-am indragostit de acea provincie bogata si fructifera pe care sotul meu trebuia sa o carmuiasca in numele Romei, stapana popoarelor. In Ierusalim de multe ori am fost inconjurata de aplauze si cinste, dar totusi am trait in deplina singuratate si izolata, din cauza mandriei si dispretului cu care evreii ne intampinau pe noi, “strainii” si “paganii” – dupa cum ei ne numeau pe noi. Ei sustineau ca noi spurcam cu prezenta noastra pamantul sfant, pe care Dumnezeul lor l-a fagaduit stramosilor lor.

Eu mi-am petrecut deseori timpul plimbandu-ma cu copilasul meu prin padurile mele linistite, unde mistretul se hranea cu ramurile maslinilor, unde palmieri cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delosa, se ridicau deasupra portocalilor salbatici care infloreau, ori printre narvii fructiferi. Acolo, sub acea umbra racoroasa, am cusut invelitori pentru altarele zeilor, sau citeam versurile lui Virgiliu care sunt foarte placute auzului si tot atat de racoritoare inimii. Sotul meu, numai putine momente isi putea rezerva pentru mine. El era intunecat si trist, pentru ca oricat de tare era mana lui, ea era totusi prea slaba pentru a tine in frau acest popor care a fost mult timp independent si pornit din fire catre rascoala. Desi am observat ca sunt despartiti in mii de secte furtunoase, totusi ei se unesc intr-un singur punct: ura turbata contra romanilor.

Numai o singura familie din inalta clasa din Ierusalim imi arata o prietenie relativa. Aceasta era familia sefului sinagogii, iar eu am gasit o mare placere in vizitarea sotiei lui, Salomeea, un exemplu de bunatate si blandete, si indeosebi in faptul ca am facut cunostinta cu fiica ei, ce avea varsta de doisprezece ani, Semida cea iubita si preafrumoasa, ca zarea Saronului care infrumuseteaza parul ei…

Cateodata ele imi vorbeau despre Dumnezeul parintilor lor si imi citeau pasaje din sfintele lor carti. Si ce sa-ti spun, Fulvia, imi amintesc despre cunoscutele cantari de lauda compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob – acel singur Dumnezeu, vesnic si nepatruns de obiceiurile si proverbele carora noi le dam ascultare la altarele noastre numindu-le dumnezeiesti, Atotputernicul si Milostivul, care uneste in Sine bunatatea, curatia si marirea. Amintindu-mi de glasul Semidei care rasuna ca sunetul de harfa cand canta sfantul imn Binefacatorului si Marelui Imparat al lui Israel, la randul meu incercam sa-l cant la instrumentul meu, asa de des folosit pe atunci. In singuratatea mea, langa leaganul baiatului meu, ma aruncam in genunchi, Il chemam de multe ori, chiar impotriva vointei mele, rugam pe acel Dumnezeu, pentru smerenia si linistea inimii mele, ii supuneam soarta si judecata mea mainii lui tari de fier, ca o roaba unui domnitor, si sa vezi minune! eu totdeauna ma ridicam ajutata si mangaiata.

Dupa un timp oarecare, Semida se imbolnavi. Intr-o dimineata, cand m-am desteptat, mi s-a spus ca ea a murit in bratele mamei sale si fara prea mare suferinta. Cuprinsa de intristare, auzind aceasta stire, eu l-am luat pe copilasul meu pentru a merge la ele, ca sa o plang impreuna cu plangatoarele si cu maica ei, Salomeea. Sosind in strada unde era casa lor, servitorii mei doar cu mare greutate au putut face drum prin multime, pentru mine si insotitoarele mele, pentru ca plangatoarele si cantaretele, impreuna cu o imensa multime de oameni, se ingramadisera in jurul casei… Deodata, am vazut ca multimea se retrage, facand loc de trecere unui grup de oameni ce veneau si la care multimea privea cu mare interes si respect. In primul om, eu am recunoscut pe tatal Semidei; dar in loc a-l vedea intristat, dupa cum ma asteptam sa-l vad, pe stralucitoarea lui fata am vazut semnele unei ferme convingeri si nadejdi, ce nu putea fi inteleasa de mine. Cu el mai mergeau trei insi, imbracati cu haine aspre si cam saracacioase, ce dadeau impresia ca sunt niste oameni simpli si nestiutori. Dar dupa ei mergea unul imbracat, un barbat in anii de plina fragezie a tineretii Lui.

Eu mi-am ridicat ochii ca sa-L privesc, dar a trebuit imediat sa-mi retrag privirea de la El spre pamant, ca dinaintea Soarelui stralucitor. Mi se parea ca fruntea Lui era luminata, iar in jurul capului se forma o stralucire care parea ca o coroana, iar parul Lui se lasa pe umeri, potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.

Imi este imposibil a-ti explica ce am simtit eu cand L-am privit! Aceasta a fost cea mai puternica emotie pe care am simtit-o vreodata, pentru ca in fiecare trasatura se descoperea o nepatrunsa frumusete, dar totodata El insufla si o teama tainica prin privirea ochilor Sai, ce pareau ca ne prefac in tarana. Eu plecai dupa El fara sa stiu unde merge.

Usa se deschise si eu am putut vedea pe Semida, care zacea in pat inconjurata de sfesnice si miresme! Era inca frumoasa, in acea liniste cereasca ce se cobora peste ea, dar fruntea ii era palida, precum culoarea crinilor ce erau ingramaditi la picioarele ei. Degetul mortii lasase urme in jurul ochilor ei, peste buzele ei uscate. Salomeea statea langa ea, amutita si aproape lipsita de orice simtire. Mi s-a parut ca ea nici nu ma vedea. Iar tatal Semidei s-a aruncat la picioarele Aceluia, necunoscut de mine, care se apropie de asternutul celei moarte, si dupa ce i-a aratat-o, a strigat: “Domnul meu, fiica mea este in mainile mortii: dar daca voiesti, ea va invia!”

Am tremurat cand am auzit aceste cuvinte. Inima mea a incetat sa mai bata din cauza maretiei Aceluia pe care eu nu-L cunosteam. El a prins mainile Semidei, atintindu-si puternica-i privire la ea si i-a zis: “Fetito, scoala-te!” Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca si cum ar fi fost ajutata de o mana nevazuta. Ochii i se deschisera, elanul cel fin al vietii inflori iarasi pe buzele ei, apoi si-a intins mainile si a strigat: “Mama!”. La acest strigat se trezi Salomeea. Mama si fiica ei, tremurand, s-au imbratisat una pe alta. Iar Iair a ingenunchiat in fata Aceluia caruia ii zicea Domn, sarutandu-i ciucurii de la poala vesmantului, zicand: “Ce trebuie sa fac pentru a avea viata vesnica?”. “Sa iubesti pe Dumnezeu si pe oameni”, a spus El si S-a facut nevazut, ca o fantoma in umbra luminii. Eu eram in genunchi, fara sa-mi dau seama. Dupa ce m-am sculat, ca intr-o desteptare din somn, am plecat acasa lasand fericita familie in culmea bucuriei – o bucurie pe care nici o pana nu o poate descrie.

In timpul cand luam masa de seara, i-am istorisit lui Pontiu tot ce-am vazut si auzit. El pleca capul si zise:

– “Tu ai vazut pe Iisus Nazarineanul, care e obiectul de ura si de dispret al fariseilor si al saducheilor, al partidului lui Irod si al levitilor ingamfati din Templu. Aceasta ura creste zi de zi, tot mai mult si unicul lor gand este ca sa-i ia viata, dar cuvintele Nazarineanului sunt ale unui intelept si minunile Lui, sunt ale adevaratului Dumnezeu”.

– “Dar pentru ce-L urasc ei asa de mult?” zisei eu.

– “Pentru ca El mustra obiceiurile si fatarnicia lor. Eu L-am auzit odata zicand fariseilor: “Morminte varuite! Pui de naparci otravitoare! Voi puneti fratilor vostri sarcini grele pe umeri, pe care nu voiti sa le atingeti nici cu degetul mic al vostru! Voi platiti zeciuiala din chimen, dar foarte putin va interesati de implinirea legii, de credinta, dreptate si mila!” Intelesul acestor cuvinte este adanc si adevarat… El a suparat pe acesti oameni ingamfati si mandri si atmosfera e foarte nefavorabila pentru viitorul Nazarineanului”.

– “Dar tu o sa-L aperi, nu-i asa?” am strigat eu, plina de indignare.

– “Puterea mea este foarte slaba in fata acestui popor rasculator si stricat; de altfel, as suferi si eu foarte mult, sufleteste, daca ar trebui sa vars sangele acestui intelept”.

Dupa aceste cuvinte, Pontiu se scula si intra in alta camera, adanc ingandurat. Eu am ramas intr-o durere si intristare de nedescris…

Ziua Pastelor se apropia. La aceasta mare sarbatoare, atat de importanta pentru evrei, se ingramadea in Ierusalim o mare multime de oameni, din toate partile Iudeii, pentru a aduce, in Templu, jertfa divina legata de solemnitatea sarbatorilor care aveau loc. Joi, inainte de aceasta sarbatoare, Pontiu mi-a spus intristat ca viitorul Nazarineanului e foarte nelinistitor. Asupra capului Lui s-a facut deja o conjuratie si se poate ca inca in aceasta seara El sa fie predat in mainile Arhiereilor. Eu ma cutremurai la auzirea acestor cuvinte si il intrebai:

– “Tu o sa-L aperi, nu-i asa?”.

– “Voi putea face eu aceasta?” raspunse Pontiu, cu o privire intunecata.

– “Soarta pe care Platon o prezicea pentru unii neprihaniti, mi se pare ca o sa-L loveasca pe Iisus. El va fi persecutat, dispretuit si predat spre a fi osandit la moarte cruda”.

Veni timpul pentru culcare si pe data ce asezai capul pe perna, niste puteri tainice parca au pus stapanire pe mintea mea. Eu L-am vazut pe Iisus, asa dupa cum Salomeea il descria pe Dumnezeul ei. Fata Lui stralucea ca un soare de atata marire. El zbura undeva deasupra aripilor Heruvimilor si din fiinta Sa izvorau flacarile ce implineau vointa Lui. Mi se parea ca El era oricand gata de a judeca popoarele adunate in fata Sa, doar prin intinderea dreptei Sale puternice. El a despartit pe drepti de nedrepti. Cei dintai se urcau catre El plini de marirea tineretii vesnice si marirea Dumnezeiasca; dar cei din urma au fost aruncati in lacul focului, un foc pe langa care Ereba si Plegetona sunt nimic. Atunci judecatorul divin, aratand multimii ranile ce-I impestritau corpul Sau, a zis cu un glas de tunet puternic: “Dati-Mi inapoi sangele pe care Eu l-am varsat pentru voi!”. Atunci acesti nenorociti rugau muntii si pesterile pamantului ca sa-i inghita, acoperindu-i. In zadar s-au simtit ei fara suferinte, in zadar s-au simtit nemuritori si nesupusi disperarii cat timp au fost pe pamant! Ei pierira! O! Ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice prevestire!

Indata ce zorile incepura sa se iveasca si sa lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apasata de groaza de cele vazute, m-am asezat la fereastra pentru a lua aer proaspat. Mi se parea insa ca din centrul orasului se aude, din ce in ce mai tare, un suier zgomotos; strigatele, tipetele, blestemele, care erau mai inspaimantatoare decat valurile infuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu am continuat sa ascult; inima mea batea inspaimantata, iar fruntea mi se umplu de sudoare rece. Nu peste mult timp am auzit acel zgomot apropiindu-se, tot mai mult, pana ce treptele care conduceau la Palatul Justitiei s-au cutremurat sub greutatea gloatei ce venise intr-un numar foarte mare.

Adanc ingrijorata de cele ce vor urma, pe neasteptate, mi-am luat pe fiul meu in brate, acoperindu-l cu o invelitoare subtire si am alergat la sotul meu… Ajungand la usa din interior, care conduce la sala de judecata si auzind acel zgomot mare de glasuri, n-am mai indraznit sa intru inauntru, ci am ramas sa privesc prin perdeaua de purpura.

Ce priveliste, Fulvio! Pontiu statea pe tronul sau, facut din oase de elefant, in toata marirea cu care Roma inconjura pe reprezentantii sai; si, desi in aparenta fara teama, cum voia el sa apara, aratand prin expresia fetei lui ca nu se teme, totusi, eu marturisesc ca am putut pricepe grozavia chinului sau.

In fata lui, cu mainile legate, cu hainele rupte de maltratarile suferite, cu fruntea plina de sange statea Iisus Nazarineanul, linistit si neclintit. In trasaturile fetei Lui nu se putea vedea nici mandrie, nici frica. El era linistit ca un nevinovat, supus ca un miel; blandetea Lui m-a umplut de frica si groaza, pentru ca in urechile mele inca mai rasunau cuvintele din vis: “Dati-mi sangele ce am varsat pentru voi!”

In jurul Lui, plina de furie si turbata, statea multimea, care Il adusese la judecata; la aceasta gloata se mai adauga si o mare multime de gardieni si servitori, de leviti si de farisei, cu privirile incruntate si manioase. Acestia din urma se puteau deosebi dupa tablitele de pergament, insemnate cu diferite texte din Lege pe care le aveau legate pe frunti. Toate aceste fete fierbeau de egoism si erau pline de ura; pot spune ca mi se parea ca pe fata lor stralucesc flacarile infernului si ca spiritele lui Nemera amesteca glasurile lor cu strigate salbatice, intocmai ca acelea ale fiarelor turbate. In cele din urma, dupa ce se facu un semn din partea lui Pontiu, se lasa tacere.

– “Ce vreti voi de la mine?” – intreba el.

– “Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul” – raspunse unul din preoti, in numele intregului popor. “Irod Il trimite la tine, pentru ca tu sa-i pronunti osanda”.

– “Cu ce Il invinuiti voi? In ce consta gravitatea vinei Lui?”

Dupa aceste intrebari a inceput din nou sa se auda ecoul tipetelor lor.

– “El a prezis distrugerea Templului; El se intituleaza Rege al Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El a suparat pe preotii semintiei lui Aaron”, strigau levitii.

– “Sa fie rastignit!” tipa multimea infuriata. Acest strigat isi pastreaza si acum ecoul in urechile mele, iar chipul jertfei Sale neprihanite se perinda adeseori prin fata ochilor mei.

Atunci Pilat, intorcandu-se catre Iisus, i se adresa cu cuvintele lor prefacute:

– “Asadar, Tu esti Imparatul Iudeilor?”

– “Tu zici aceasta”, raspunse Iisus.

– “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” Il intreba iarasi Pilat.

Dar Iisus nu i-a raspuns nici un cuvant. Tipetele se reinnoira atunci si mai accentuat ca inainte si acum, intocmai ca urletele unui tigru flamand, ei incepura sa strige:

– “Dati-ni-L noua, ca sa moara pe cruce!”

Pontiu ii facu din nou sa taca, zicandu-le:

– “Eu nu gasesc nici o vina acestui om si am sa-L eliberez”.

– “Da-ni-L noua! Rastigneste-L!” se repeta strigatul multimii. Eu n-am putut asculta mai departe; am chemat un rob al meu si l-am trimis la sotul meu, sa-l cheme pentru a vorbi putin cu el. Pontiu parasi sala judecatii fara intarziere si veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui zicand:

– “Pentru tot ce ti-e mai drag si mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfanta a unirii noastre, sa nu te faci partas la varsarea sangelui Acestui Neprihanit, care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor! Eu L-am vazut intr-un vis in asta noapte, inconjurat de marire dumnezeiasca. El judeca omenirea, care tremura in fata Lui si printre nefericitii aceia, care au fost aruncati in flacarile gheenei, eu am recunoscut fata acestora, care cer moartea Lui… Pazeste-te a nu ridica preaputernica ta mana impotriva Lui! O! Crede-ma, ca numai o singura picatura a acestui sange, va cauza in vesnicie osandirea ta!”

– “Tot ce se petrece acum ma infricoseaza si pe mine, imi raspunse Pontiu, dar ce pot face eu? Scutul garzii romane e alcatuit dintr-un numar foarte redus de soldati si ca atare, o asemenea aparare este neansemnata, fata de acest popor intesat de demoni. Nenorocirea ne ameninta si asemenea judecata e intocmai ca a eumenditilor, de unde asteapta nu dreptate, ci razbunare. Linisteste-te, Claudio! Mergi cu copilul in gradina; ochii tai nu sunt creati pentru a privi aceasta scena dureroasa”.

Dupa aceste cuvinte, el a iesit si m-a lasat singura, iar eu m-am prabusit intr-o adanca descurajare si jale. Iisus era inca tinta tuturor batjocurilor si al maltratarilor din partea multimii si a soldatilor brutali; patimile lor se aprindeau si mai mult, din cauza rabdarii Lui nemarginite. Pontiu se intoarse ingrozit la tronul sau. Cand gloatele vazura aceasta, tipetele: “La moarte, la moarte”, rasunau mai asurzitor decit inainte.

Dupa o veche traditie, guvernatorul elibera totdeauna de Paste cate unul din condamnatii la moarte, ca un semn al binefacerii romane, acesta fiind si gratiat. In aceasta fapta dumnezeiasca, el se adresa intotdeauna poporului. Vazand in acest obicei un mijloc de a-L elibera pe Iisus, Pontiu intreba poporul cu glas tare:

– “Pe cine sa va eliberez de sarbatori, pe Baraba sau pe Iisus, numit Hristos?”

– “Elibereaza pe Baraba”, striga multimea. Baraba era un talhar si criminal cunoscut bine prin imprejurimi din cauza cruzimilor savasite de el.

Pontiu intreba din nou: “Dar ce sa fac acestui Iisus Nazarineanul?”

– “Sa fie rastignit!” strigara ei.

– “Dar ce rau v-a facut El?”

Cu si mai multa furie ei strigara:

– “Sa fie rastignit!”

Pontiu pleca capul descurajat. Indrazneala gloatei crestea mereu si lui i se parea ca este amenintata autoritatea sa si autoritatea romana pe care el o apara asa de mult. In Ierusalim el nu avea alta aparare decat escorta lui, fiindca numai putini dintre militarii localnici depusesera juramantul semnului nostru de vultur. Tulburarea crestea cu fiecare minut ce trecea. Niciodata n-am putut vedea o furtuna atat de zgomotoasa ce agita multimea, niciodata incaierarile in forum nu au avut atata influenta chinuitoare asupra auzului meu. Nicaieri eu nu mai puteam gasi liniste. Linistea deplina se gasea numai pe fruntea victimei. Maltratarile, batjocurile, dispretul general si chiar moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu puteau intuneca acea privire cereasca si luminata. Acei ochi care dadusera viata fiicei lui Iair priveau la chinuitorii Sai cu un reflex nedescris de pace si iubire. El suferea, fara indoiala, dar suferea cu bucurie si spiritul Lui, mi se parea mie, se inalta catre tronul cel nevazut, ca o flacara curata ce se oferea pentru arderea de tot a pacatelor lumii.

Judecatoria era plina de multime care dadea aspectul unui rau infuriat, ale carui ape se ingramadeau incepand de la muntele Sion, unde era ridicat templul si pana in fata Pretoriului si in fiecare minut se adaugau glasuri noi acestui cor al infernului. Barbatul meu, obosit si amenintat, a fost silit sa cedeze in cele din urma.

O! Fatal ceas al pierzarii!!!… Pontiu se ridica. Pe fata lui se citea indoiala si groaza mortii. Isi spala mainile in mod simbolic, in ligheanul plin cu apa, zicand:

– “Eu sa stiti ca ma consider nevinovat de sangele acestui drept ce urmeaza a fi varsat”.

– “Sa fie asupra noastra si asupra copiilor nostri!” zbiera nefericitul si nebunul de popor, care se ingramadea in jurul lui Iisus. Calaii, ca turbati, Il rapusera. Eu am urmarit cu ochii mei Jertfa, care era condusa la injunghiere… Deodata, ochii mi se intunecara ca din cauza unor batai accelerate de inima: mi se parea ca viata mea a atins marginile ei. Eu am fost luata de mainile femeilor mele servitoare si condusa la o fereastra care dadea in curtea tribunalului. Eu m-am aplecat si am vazut urmele de sange varsat. “Aici au batut cu biciul pe Nazarinean!” imi spunea una din roabele mele. “Acolo L-au incoronat cu spini” spunea o alta roaba. “Soldatii L-au batjocorit, zicandu-I Regele Iudeilor, lovindu-L peste fata”. “Acuma El isi da sufletul!” raspunse a treia roaba.

Fiecare cuvant din acestea strapungea inima mea intocmai ca un cutit. Amanuntele acestei grozave faradelegi inmulteau intristarile mele si suferintele ce le simteam atunci in pieptul meu. Am simtit, iti spun, ca s-au intamplat evenimente cu totul supranaturale in acea nenorocita zi. Mi se parea ca cerul se asemana cu jalea inimii mele. Nori mari, negri si infricosatori, de diferite forme, pluteau asupra pamantului si din atingerea norilor se descarcau fulgere, care aduceau ecoul tunetelor…

Astfel, orasul plin de zgomot se linisti ca pus pe ganduri, in tacere, ca si cand moartea ar fi intins peste el aripile ei negre. O groaza de nedescris imi rapi privirea spre un punct. Cand mi-am strans la piept copilasul meu, eu asteptam ceva, fara ca sa stiu ce; pe la ceasul al noualea al zilei, intunericul se ingrosa si avu loc un puternic cutremur de pamant, care zgudui totul. Putea sa creada omul ca a venit pustiirea lumii si ca stihiile se prefacusera in haosul primitiv. Eu ma lasai pe pamant, iar in acel timp una din femeile mele, nascuta evreica, intra in camera mea; palida, disperata si cu ochii speriati, striga:

– “A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunta aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte Sfanta de Sfanta Sfintelor s-a despicat in doua de sus pana jos. Vai este pentru sfantul locas! Se spune ca multe morminte s-au deschis si multi au vazut pe cei drepti inviati, care fusesera disparuti demult din Ierusalim: profeti si preoti din timpul lui Zaharia, care a fost ucis in templu, si pana la Ieremia, care a prezis caderea Sionului. Mortii ne prevestesc mania lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se raspandeste ca o flacara”.

Cand auzeam aceste cuvinte, mi se parea ca imi pierd ratiunea! M-am ridicat si abia imi taraiam picioarele; am iesit la scari, unde l-am intalnit pe sutasul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz incaruntit si prea otelit in luptele cu germanii si alte popoare. Niciodata nu a batut in piept o inima asa de indrazneata ca a acestuia. Dar in aceasta clipa el era indispus si istovit de chinuri, caindu-se. Eu am vrut sa-l intreb mai amanuntit despre cele intamplate, insa el trecu pe langa mine repetand in urma: “Acela pe care noi L-am omorat a fost cu adevarat Fiul lui Dumnezeu!”

Eu intrai in marea sala. Acolo statea Pontiu care isi acoperea fata cu mainile. Cand si-a ridicat capul, la intrarea mea, mi-a zis disperat: “Ah! Pentru ce nu te-am ascultat, Claudio! Inima mea intunecata nu va mai gusta niciodata linistea. Pentru ce nu am putut apara pe acest intelept cu viata mea?!”.

Eu nu mai avui indrazneala de a-i mai raspunde. Nu puteam gasi nici cuvinte spre a-l intari sau inviora si de a-l abate de la acea nefericire, care ne pecetluia in veci pierzania. Tacerea noastra de mormant era intrerupta numai prin ecourile tunetelor, care rasunau prin toate coridoarele palatului. Fara a tine seama de furtuna, un om batran s-a prezentat in fata locuintei noastre. El a fost condus in fata noastra si, cu lacrimi in ochi, se arunca la picioarele barbatului meu, zicand: “Ma numesc Iosif din Arimateea si am venit sa te rog a-mi permite ca sa iau de pe cruce corpul lui Iisus si sa-L inmormantez in mormantul meu”. “Du-te si ia-L!” raspunse Pontiu, fara a ridica ochii sa-l priveasca. Batranul iesi; am vazut ca se uni cu un grup de femei, imbracate in haine lungi, cu care se acopereau, si-l asteptau la poarta.

Astfel s-a terminat acea zi fatala! Iisus a fost inmormantat intr-un mormant, intr-o pestera sapata in piatra, iar la usa pesterii s-au pus santinele de paza.

Dar acum afla, Fulvio! A treia zi, plin de stralucire, marire si triumfator, El se arata deasupra acestui oras. El a inviat. Implinind prezicerile ce s-au facut cu privire la El si triumfand prin biruinta asupra mortii, El S-a aratat ucenicilor si prietenilor Sai si mai pe urma El a aparut la o mare multime de oameni din popor. In felul acesta marturiseau despre El ucenicii Lui – confirmandu-si marturia cu sangele lor si ducand vestea despre Domnul lor Iisus, atat in fata tronurilor, cat si in fata mai marilor si judecatorilor.

Dar, ca o dovada si mai autentica cu privire la acestea, invatatura Lui a fost incredintata catorva pescari. Aceasta invatatura se raspandeste in intreg imperiul. Acesti nestiutori au devenit pe data oameni cu renume si vestiti, cu cuvintele lor dulci, spuse in toate limbile si pline de putere. Noua credinta creste ca o samanta de mustar, caci ea este o adevarata radacina roditoare, careia urmeaza sa i se supuna orice radacina.

De la aceasta data, sotului meu a inceput sa-i mearga din ce in ce mai rau. Invinuit fiind pentru procedura sa de catre Senat si de catre Tiberiu insusi, care era stapanit de ura contra iudeilor, si banuit fiind chiar de acei a caror patima si dorinta o implinise, viata lui se transforma in chinuri si otrava. Salomeea si Semida ma priveau cu frica; ele vedeau in mine sotia prigonitorului si o cursa pentru Domnul lor, pentru ca ele devenisera urmasele Sale, ale Aceluia care daruise mamei pe fiica ei, iar fiicei pe mama sa. Eu am vazut in locul blandetii si bunatatii lor o neincredere, care le facea sa le tremure fata cand le priveam si indata am incetat a le mai vizita.

In acest timp al singuratatii mele m-am dedicat cercetarii neintrerupte a unor invataturi morale ale lui Iisus, ce imi fusesera predate de Salomeea si pastrate cu sfintenie de mine. O, scumpa prietena! Cat de neinsemnata si desarta este intelepciunea mai marilor nostri, in comparatie cu invatatura aceea, pe care numai singur Dumnezeu a inspirat-o si a imprastiat-o pe Pamant! O! Cat de adanci sunt aceste cuvinte intelepte! Ce pace si bunatate inspira ele! Unica mea mangaiere consta in a le citi si reciti mereu.

Dupa trecerea catorva luni, Pontiu a fost obligat sa demisioneze din postul care-i oferea atata autoritate. Noi a trebuit sa ne intoarcem in Europa, peregrinand din oras in oras. El purta cu sine in toata imparatia greutatea umilirii si intristarii sale si a chinurilor descurajarii lui sufletesti. Eu am mers impreuna cu el, dar cum era vietuirea mea cu el? Prietenia familiala a vietii conjugale nu mai este intre noi; el vede in persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui; eu, de asemenea, vad in el chipul si crucea plina de sangele Aceluia pe care el – nefericitul si nelegiuitul judecator – L-a osandit. Nu mai am indrazneala sa-mi ridic ochii ca sa-l privesc in fata. Sunetul cuvintelor lui, acel glas care a pronuntat osanda, imi strapunge si raneste inima. Iar cand, dupa luarea mesei, isi spala mainile, mi se pare ca nu le inmoaie in apa curata, ci in acel sange cald, ale carui urme nu se mai pot sterge.

Intr-un timp, eu am vrut sa-i vorbesc de pocainta si de expierea (compensarea) pacatului, dar iti spun ca niciodata nu voi uita privirea lui salbatica si cuvintele lui pline de furie si fara nadejde. Nu peste mult timp, copilul meu muri in bratele mele, dar eu nu l-am plans. Fericitul! El a murit ca fericit, scapand de blestemul care ne urmareste, el a descarcat din spatele lui uriasa povara a numelui tatalui sau. Nefericirea ne urmarea intruna, din cauza ca in toate partile existau crestini; chiar aici, in aceasta salbatica patrie, unde noi ne rugam a ni se acorda ocrotirea, langa valurile marii si stancile ciudate, chiar si aici pot auzi cu cata indignare se pronunta numele barbatului meu! Cei care erau trimisi sa predice invataturile Lui Iisus au scris intre indrumarile lor si cuvintele: “El a fost rastignit din ordinul lui Pontiu Pilat”. Grozav blestem, care in toate veacurile va fi repetat.

Iarta Fulvio! Si te rog sa plangi si tu, care ma doresti. Sa-ti ajute dreptul judecator Dumnezeu si sa-ti dea, cat mai repede, toata fericirea pe care noi o dorim una alteia.

Scuza-ma! Claudia

Daca, dupa cum sustin unele documente, Pilat, pierzand încrederea în mila iertatoare a lui Dumnezeu, s-ar fi sinucis, cum a facut si Iuda, sotia sa a murit ca o crestina si chiar a suferit mult, fiind prigonita pentru credinta ei în Hristos. Grecii o numara printre sfintii lor, serbându-i amintirea pe 24 decembrie.

Originalul acestei scrisori se afla în bibliotecile Vaticanului de unde, pe la 1643, a fost copiata si trimisa episcopului Dionisie al Constantinopolului, care a publicat-o. A fost apoi publicata în Bulgaria, în 1875.

––––––––––––––––––––––––––––––-

Moartea lui Pilat

„Un înselator a adunat pe muntele Gazirim o multime, pentru a le arata vasele ascunse de însusi Moise. Pilat, auzind de aceasta adunare, care se presupunea ca este contra romanilor, folosi aceasta ocazie pentru a se razbuna pe acei pe care îi ura de mainainte din cauza faradelegilor lor. El îi inconjura cu cavalerii sai, ordonând ca sa omoare pe capii lor, iar multimea sa o împrastie cu lancile, lovind apoi pe ori care îl va ajunge.

Samaritenii, concetatenii celor omoriti, s-au plins inpotriva lui la guvernatorul Siriei, Vitelia, fratele Cezarului cu acelasi nume, fiindca cei din Iudeea apartineau de acea autoritate superioara. Pilat a fost gasit vinovat de Vitelia. El a dat porunca, ca Pilat sa plece la Roma, spre a se infatisa Cezarului Tiberiu. Acesta avea, de asemenea, ceva nemultumiri din cauza plângerii facute de Maria Magdalena, pentru procedeul nedrept de condamnare a lui Iisus. Pilat nu s-a putut îndreptati în fata lui Tiberiu Cezar, din care cauza a fost internat în Galia, în anul 37 dupa Hristos. De acolo, l-a înaintat la Viena, unde s-a sinucis din cauza umilirii si mustrarii de cuget.”

Pasaj extras din „Istoria lui Nichifor Kalist”, volumul 2, capitolul 10.

www.religie.go.ro/apocrife/scris_sotie.htm